Când te întâlneşti cu Octavian Bellu, cel mai mare antrenor de gimnastică din lume, pentru un interviu, eşti un privilegiat. Viaţa lui, care se confundă cu gimnastica, este fabuloasă. A intrat ca antrenor în sala de gimnastică de la Deva ca într-un templu, la 1 aprilie 1981, ce păcăleală istorică, cu gândul că o să stea câteva luni şi a "ieşit" după 24 (douăzeci şi patru) de ani. Avea 30 de ani când a început ca un antrenor anonim şi împlinise 54 de ani când devenise cel mai mare antrenor al lumii şi pleca de la echipa naţională. Citiţi această poveste incredibilă, povestea unei vieţi dedicate gimnasticii şi României, povestea lui Octavian Bellu, începând de astăzi în Jurnalul Naţional.
Tânărul timid, cu plete şi mustăţi, le-a speriat "din prima" pe olimpicele lui Bela Karoly, care crezuseră că "au scăpat de dracu şi aveau să dea de ta-su‘‘.
- Marius Tucă : Cum a început povestea?
Octavian Bellu: Sunt multe poveşti. Care dintre ele ar fi mai interesantă?
- Povestea lui Octavian Bellu.
Să spunem că a început la Ploieşti. N-o să intru în amintirile din copilărie. Pot spune doar că, fiind un copil foarte plăpând, am încercat să compensez într-un fel lipsa unor calităţi fizice prin dorinţa de a performa într-un sport pe care, după părerea multora, mi l-am ales greşit la început. Nu ştiam că o să cresc aşa…
Gimnastica.
- Se poate performa în lipsa unor calităţi fizice deosebite?
Asta presupuneam eu înainte să văd ce-nseamnă să faci gimnastică de performanţă… Credeam că performanţa pe care puteam s-o ating era strict legată de faptul că, din persoana filiformă care le stârnea un zâmbet celor din jur, puteam să mă dezvolt frumos. Gimnastica dezvoltă frumos musculatura, postura, atitudinea chiar. Şi, din punctul ăsta de vedere, nu pot spune că nu am simţit efectele. Din punct de vedere al performanţei în sine însă…
- Câţi ani avea Octavian Bellu când s-a apucat de gimnastică?
Aveam 8 ani.
- E o ţară interesantă, acum îmi dau seama, să ai un prim-ministru manechin şi şeful Agenţiei Naţionale de Sport, un gimnast. E chiar o ţară interesantă!
Ha, ha! Mda. În momentul în care am văzut ce-nseamnă într-adevăr performanţa şi având şi semnalele... Mergeam destul de rar pe la concursuri, pentru că nu prindeam echipa şi aveam foarte mult timp să văd ce face antrenorul, cum discută cu sportivii, ce atitudine are, ce metode foloseşte. Relaţia asta între sportive şi antrenor m-a fascinat pur şi simplu.
- Am putea spune că dintr-un gimnast ratat, cu ghilimelele de rigoare, s-a născut un mare antrenor până la urmă.
În vremea respectivă, nici nu presupuneam că voi face o carieră în aşa ceva. La un moment dat, am văzut totuşi că sportul, cu toate efectele lui pozitive, nu-mi dădea perspectiva acelor vremuri de a avea o viaţă mai bună.
- În ce an se întâmpla asta?
Să spunem că m-am hotărât, într-un fel, să dau la medicină prin clasa a X-a. M-am pregătit asiduu, spijinit de părinţii mei, care aşa gândeau atunci, că a fi medic, profesor… profesor nu era extraordinar, dar medic era aşa, o fascinaţie pentru toată lumea. M-am străduit, am învăţat foarte mult pentru medicină. S-a întâmplat că, odată ajuns în Bucureşti, colegii mei de la gimnastică, din ţară, cei cu care mă întâlnisem în cantonamente şi la concursuri, mi-au prezentat mai în roz viaţa de student la IEFS, cum era numit atunci Institutul de Educaţie Fizică şi Sport. Şi atunci am văzut într-o lumină mai nefavorabilă medicina, cu cei şase ani de studii, cu secundariat, primariat şi aşa mai departe. Îmi spuneau: "Măi, până ajungi medic pe picioarele tale, ieşi la pensie!". Mă amuz când îmi aduc aminte că unul dintre argumente a fost că puteam păstra o legătură cu medicina, pentru că, acolo unde era căminul nostru studenţesc, la câţiva paşi era căminul fetelor de la medicină.
Şi prima dată am stat în cantonament… am rămas cu obsesia cantonamentului.
- Am o întrebare legată şi de cantonament, dar mai încolo.
Prima dată am stat la fostul Stadion Republicii, unde se află acum
Casa Poporului. Eu fiind ploieştean şi toţi din jurul meu presupunând că eu voi face naveta, am decis să stau patru ani în cămin. Pentru că, şi-acum o spun, o viaţă de student, fără a sta în cămin, este pur şi simplu o trecere printr-o formă de învăţământ fără să-i simţi gustul.
În ’70. Am intrat la IEFS, am terminat IEFS-ul în ’74, la Bucureşti, după care, normal, a urmat, să spunem, interesanta perioadă de armată, la Medgidia. Şi unde, pentru a scăpa puţin de
rigorile acestei activităţi, pe care am apreciat-o, pentru că nu sunt un tip milităros dar întotdeauna mi-a plăcut disciplina, am jucat volei la Medgidia, pentru că nu-mi găsisem vocaţia în gimnastică, am făcut volei, baschet, sărituri în apă, am jucat şi la Armata Ploieşti.
După armată am purces la postul primit prin grija guvernului. Repartiţie guvernamentală la Liceul Agroindustrial Viticol Valea Călugărească, pentru că era singura posibilitate să mă aflu la o distanţă confortabilă de Ploieşti. Oraşele mari erau blocate atunci. Bineînţeles, a fost foarte interesant şi foarte util pentru mine şi pentru ceea ce aveam să fac mai departe. Făceam naveta, la 5 dimineaţa, de la Ploieşti la Chiţorani, mergeam pe jos, vreo 4 kilometri, de la Chiţorani la liceu. Acea perioadă m-a învăţat ce înseamnă adevărata socializare într-o rată cu găini, saci… cum, probabil mai vedem numai prin filme. Am văzut ce-nseamnă activitatea de cadru didactic, de profesor de sport într-un liceu cu program de cămin.
- Ce era în mintea lui Octavian Bellu în anii aceia, când făcea naveta şi-ajunsese profesor într-un liceu din Valea Călugărească?
Cred că am avut şansă cu această pasiune a mea pentru gimnastică, pentru că am continuat activitatea, să spunem, de gimnast nerealizat şi-n facultate, tot din "cauza" unor facilităţi pe care le puteam avea. În acea perioadă, în afară de bursa Gheorghiu Dej – cum se numea atunci – putem să mai accesez nişte fonduri, ca să folosesc nişte termeni actuali, şi mă mai duceam la un film al lui Sergiu Nicolaescu, să fiu un turc tăvălit prin noroi… N-am rezistat prea mult.
- Asta-i tare! Deci aţi jucat în filmele lui Sergiu Nicolaescu?
Doar într-un singur film… Nu ştiu de ce, atunci când ne-am împărţit şi eram mai mulţi studenţi, eu am picat în tabăra duşmanului. Era o groapă imensă, de noroi, în care eram împinşi noi, ienicerii, cu aşa o ură de multe ori, pe care nu o înţelegeam, dar probabil realismul filmului trebuia să fie cât mai vizibil. După care, maestrul Sergiu Nicolaescu, foarte relaxat, mi-aduc aminte că era pe un scaun foarte ridicat, spunea că n-a fost bine. Apoi intram din nou în acea groapă mizerabilă, şi două maşini de pompieri ne spălau aşa cum eram, îmbrăcaţi, ne zvântam puţin, apoi ne luau din nou oştile la alergat prin groapa aia. Era o posibilitate de a mai câştiga un ban. Noi eram o trupă dintr-asta, tornados… Mai făceam demonstraţii, săream de pe o trambulină pe alta, mai dansam pe la Ansamblul Armatei, prin rândul zece, unde nu se vedeau decât mâinile, că picioarele nu se prea vedeau. Încercam să mai câştigăm un ban. Ca să mă întorc tot la ideea cu gimnastica, în perioada de după armată, activând şi ca sportiv al Clubului Petrolul Ploieşti înainte de facultate, am încercat să păstrez relaţia cu clubul. În primul an de profesorat, eram şi diriginte, aveam activităţile specifice unui liceu agroindustrial… culesul şi toate celelalte activităţi practice. Dar n-am întrerupt activitatea la club. Întâi am fost cu un sfert de normă la Clubul Petrolul, apoi cu o jumătate. Perioada aceea a fost foarte importantă pentru mine, fiindcă am preluat un grup de fetiţe, pe care le-am dus până aproape de lotul de junioare, lucrând, practic, după orele de serviciu, asta în perioada 1975-1978.
- Deci atunci s-a născut, practic, antrenorul Octavian Bellu …
Da, probabil.
- Eraţi la Valea Călugărească.
Da, eram la Valea Călugărească, făceam antrenamentul… plecam la 5 dimineaţa.
- Şi când aţi simţit că puteţi să faceţi asta?
Am descoperit, poate pretenţios spus, că am acea capacitate de a comunica cu sportivul. Aici poate că a fost o chestiune nu neapărat de vocaţie. În general, cu sportivele, cu gimnastele, găseam un mod de a dialoga şi reuşeam să comunic şi să intru în intimitatea gândurilor lor.
Foarte uşor şi primeam răspunsurile foarte repede. Că poate, dacă vedeam că lucrurile nu stau aşa cum doream eu la fete, puteam să mă îndrept către gimnastica masculină. Dar am continuat această activitate. Eu, ca ucenic pe lângă doamna Elena Sima de la Petroul şi din ce îmi mai aduceam aminte de vremurile în care eram antrenat de alţii, am învăţat încet-încet. În 1978, pe la jumătatea anului, a fost un grup, într-un cantonament la o Balcaniadă, la Oneşti. Acolo am văzut ce înseamnă adevărata gimnastică spre care tindeam cu toţii. Se petrecuse fenomenul 1976, la Montreal, cu Nadia Comăneci, iar eu mă uitam la Bela Karoly ca la un zeu.
- Şi pe Nadia cum o vedeaţi?
Un fenomen. Am asistat – şi era foarte greu să asişti la un antrenament al Nadiei, Bela era foarte restrictiv din punctul ăsta de vedere – şi am văzut totuşi un antrenament, pentru că erau şi fetiţele pe care le antrenasem eu la Petrolul, câteva deveniseră candidate pentru lotul de junioare şi, normal, a trebuit să fiu admis să văd şi eu câteva antrenamente. Cu totul şi cu totul ieşit din comun, Nadia avea o uşurinţă şi o capacitate de a învăţa atât de evidente, încât te uimea. Pur şi simplu, din câteva indicaţii, doar câteva momente în care trebuia să fie ajutată controla tot ce trebuia să facă. Elementul respectiv avea un grad de acurateţe, încât era incredibil! Altor gimnaste le trebuia de zece ori mai mult timp ca să înveţe acelaşi lucru.
- O să mai vorbim despre Nadia pe parcursul interviului, pentru că este un subiect foarte important. Şi Bela Karoly era un fel de zeu pentru dumneavoastră…
Ce să zic?! Numai prezenţa, adică acea şansă de a fi în preajma lui Bela mi-a creat o senzaţie de, cum să zic, privilegiat. Dar pe de altă parte, poate că atunci s-a aprins în mine acea dorinţă de a încerca, pentru că mi-am spus: "Dom’le, tot ce face este ceva omenesc". Ce-am observat la el? Poate cel mai uşor de observat erau tenacitatea şi rezistenţa pe care le avea la monotonie. Era în stare să repete de un milion de ori un element, fără să dea dovadă el, în primul rând, că oboseşte sau că se plictiseşte sau că îşi pierde interesul. Şi atunci, această rezistenţă la monotonie a transmis-o şi sportivelor. Şi atunci, este explicabilă acea, să-i spunem, perfecţiune. Perfecţiunea care a dus la acel 10 al Nadiei. Acela a fost momentul când…
- Momentul în care aţi înţeles că vreţi să faceţi asta şi, mai ales, că puteţi să faceţi asta!
Şi momentul a avut această revelaţie, să-i spunem, a avut un efect imediat, pentru că, în anul următor, am luat o decizie foarte grea la momentul respectiv. A renunţa la învăţământ, după ce ai făcut o facultate, după ce ai parcurs stagiatura, pentru că atunci începeam să urc în gradele didactice. Or, eu am avut acest curaj sau… nebunie… să renunţ la învăţământ şi să mă axez numai pe antrenorat. M-am dus la clubul Petrolului, un club al CNEFS-ului, cum era pe vremea aia, un club care nu-ţi asigura decât, eu ştiu, progresul pe linia categoriilor de antrenor.
- Îşi aduce aminte Octavian Bellu de primul concurs, ca antrenor?
Chiar mi-aduc aminte că primul concurs în calitate de antrenor sută la sută l-am avut la Oradea.
În 1979. Pentru că în 1980, deja una dintre fetele pe care le pregătisem a fost selecţionată să plece la Campionatele Mondiale. La acel campionat de la Oradea, am văzut modul de a selecţiona al lui Bela, care, pur şi simplu, mi-a creat o altă stare, nu neapărat de confuzie, dar de surprindere. Pe Bela nu-l interesa care se clasează pe locul 1 sau 2 sau 3. Poate că un selecţioner un pic mai orientat către sportive cu palmares, s-ar fi îndreptat către acele sportive. El se uita la cu totul alte fetiţe, de pe locul 7, de pe locul 8, 9…
- Potenţialul. Urmărea întotdeauna potenţialul…
La care vedea el ceea ce-l interesa, nu neapărat tipul de gimnastă la modă în momentul respectiv. Dacă o fetiţă ar fi ajuns la nivelul de a putea ocupa locul întâi la categoria ei de vârstă, el considera că mai mult de-atât nu poate. Şi lua una chiar şi mai puţin talentată sau mai puţin rutinată, la care vedea posibilităţi de a-i dezvolta unele capacităţi.
- Câţi ani aveaţi atunci? În ’78?
Deci dacă sunt născut în ’51…
- Păi vreau să ştiu când s-a născut antrenorul Bellu, câţi ani avea, în sensul ăsta …
În ’51… deci, 28 de ani, nu?
- Deci, la 28 de ani, eraţi antrenor şi aveaţi nişte fete pe care le antrenaţi. Practic, se năştea antrenorul propriu-zis, la un concurs.
Se năştea antrenorul, să-i spunem. În fine, pentru prima dată, am ajuns la Deva. Deja, totul se mutase de la Oneşti la Deva, am văzut acea sală în care am stat 24 de ani, dar care atunci mi-a creat aşa, senzaţia că am intrat într-un templu.
- Templul gimnasticii româneşti.
Da. Senzaţia asta am avut-o şi când am intrat pentru prima dată în astrodromul din Houston. Acelaşi sentiment l-am avut şi când am plecat din săliţa aia de la Petrolul, de unde trebuia să alergi pe lângă zid, să sari şi să vezi să nu deschidă cineva uşa, că picai peste el. Am intrat în acea sală imensă şi am zis: Doamne! E imposibil să ajungi aici. Aici e o zonă în care numai cei chemaţi…
Cei aleşi pot să…
- Peste câţi ani aţi ajuns acolo?
În ’81, la nici un an am ajuns, prima dată, în martie…
La 1 aprilie.
A fost o păcăleală.
- O păcăleală istorică, am putea spune.
Da. Şi m-am păcălit 24 de ani de-atunci încoace.
- Practic, mie povestea mi se pare absolut fabuloasă. Tânărul profesor de sport, Octavian Bellu, începe cu o echipă de fete.
Da.
- Undeva, la Valea Călugărească, de la Petrolul… ajunge în preajma marelui Bela Karoly, este fascinat şi-l priveşte ca pe un zeu… practic, în 2-3 ani devine antrenorul care ajunge în sala de la Deva şi are sentimentul că a intrat într-o catedrală a gimnasticii româneşti, este copleşit de toate astea şi, în acelaşi timp, visul lui se împlineşte în mai puţin de doi ani.
Într-un an jumate.
- Şi ajunge antrenorul lotului naţional. Câţi ani?
Deci, din ’81 până-n 2005, sunt ceva ani…
- 24 de ani. De la 30 de ani până la...
54. O viaţă, să spun aşa. Eu cred că şi vocaţia cu destinul, în combinaţie…
Da, au conlucrat. După cum se ştie foarte bine, în februarie-martie, Bela a hotărât să rămână în Statele Unite, cu Marta, şi au ales calea libertăţii. Bineînţeles, trebuia făcut foarte repede ceva.
- Şi dumneavoastră aţi ales-o pe cea a poverii…
Da, e foarte interesant ce s-a întâmplat după asta. Eu am o poveste.
Am fost solicitat, împreună cu Atanasia să preluăm acest lot care avea nişte obiective foarte grele în anul respectiv, 1981. Un campionat european la Madrid, un campionat mondial la Moscova… Aceste fetiţe, pe care le-am preluat noi, erau celebrele campioane mondiale, primele campioane mondiale din istoria gimnasticii româneşti la concursul pe echipe. Titlul fusese obţinut în 1979, la Forthworth. Celebrele Eberle, Dunca… O echipă fabuloasă. Or, pur şi simplu, când am primit vestea că trebuie să mă prezint la Deva, la vremea respectivă nu se cerea părerea, primeai un telefon, mâine să vii…
- Primeai dispoziţie sau ordin …
Da!
Eram acasă. La Ploieşti. A sunat telefonul. Mi-aduc aminte că era domnul Alexandru Mogoş, care şi-acuma este în activitate.
Mi-a comunicat că Biroul Federal şi Federaţia ne-a dat dispoziţie să preluăm această sarcină temprar… Mi-aduc aminte că a spus "temporar"… Şi ne-am dus la Deva…
- Dar ce-aţi simţit când v-a spus asta?
Vă spun sincer ce-am simţit. Am simţit o mare teamă. Mai ales că această frază se terminase cu acel "temporar". Mi-am închiput că este un cantonament.
- Cel mai lung cantonament "temporar" din istoria modernă a României sau a sportului. 24 de ani, da?
Da. Şi, fără să cer nici un fel de amănunte, m-am deplasat cu trenul foarte repede, m-am dus la Gara de Vest, am luat trenul până la Deva. A fost primul drum pe care îl făceam la Deva în altă calitate decât un simplu vizitator. Mai fusesem o singură dată. Am intrat cu acea pioşenie… poate că nu e bine să folosesc cuvântul acesta, pentru că într-o biserică intri cu pioşenie.
Am intrat cu acea teamă că, pur şi simplu, sunt pus în faţa unei situaţii pentru care nu sunt pregătit. Nici profesional, nici psihic.
- Ca atunci când ajungi într-un loc în care îţi doreşti foarte mult să ajungi, un loc pe care aprope îl venerai, dar în egală măsură ţi-e foarte teamă de el …
Sigur că da.
Prima imagine mi-o aduc aminte, chiar mă amuz cu acele gimnaste care m-au văzut în această postură prima dată. Nu mă pregătisem în nici un fel. Eu am avut nişte probleme de adaptare chiar şi în învăţământ. Nu am fost o fire rebelă, dar îmi plăcea să port părul foarte lung, perciuni ca Elvis Presley.
Da, şi am avut probleme. La vremea respectivă îmi făcusem, cu mari eforturi, buletinul, chiar cu fotografia cu plete, ca să pot să-i spun directorului Ignat, care-şi aminteşte şi acum şi-mi spune: "Mai ţii minte ce mi-ai spus atunci? Că îţi atac fizionomia, dacă te pun să te tunzi"…. I-am spus şi eu că asta e fizionomia mea, e şi în buletin şi dacă mă tund nu mă mai recunoaşte nimeni… Poliţia… Miliţia, cum era pe vremea aia…. Şi, am intrat în sală. În faţa mea se aflau campioanele mondiale de la Forthworth… şi medaliatele olimpice de la jocurile de la Moscova, din 1980. Mă uitam la televizor când s-a transmis… şi v-aduceţi aminte de conflictul ăla al doamnei Simionescu cu arbitra rusă, cu Bela…
Da. Cred că am stat câteva secunde bune şi nu ştiam ce să spun. Când m-am întâlnit de curând cu unele dintre gimnaste, mi-au reamintit: "Ai intrat aşa, cu o faţă dură şi cu o grimasă de om care vrea să impună numai prin prezenţă, încât, pur şi simplu, am zis în gândul nostru: «Am sfeclit-o, am încurcat-o, ăsta n-are tată, n-are mamă, nu mai merge cu joaca… Chiar aşa au spus: Am scăpat de dracu’ şi am dat de ta-su»"… Şi Bela era foarte riguros.
- Dar cum arăta Octavian Bellu? Avea plete?
Eram foarte slab. Aveam plete, mustăţi foarte lungi.
Perciuni…
Favoriţi… până la barbă, care se uneau cu mustaţa. Şi, bineînţeles, mi-aduc aminte, aveam un trening negru, în fine, a fost o apariţie aşa, puţin…
Şocantă, da, pentru că Bela, şi eu l-am văzut, şi fetele povesteau că în sală era foarte dur. Dar în afara sălii era foarte volubil, se juca cu fetele şi participa la tot felul de nebunii de-ale lor. În momentul ăla, dacă cineva îmi lua pulsul, cred că mă ducea imediat la spital. Când am văzut acele fete, când am văzut că am intrat în acea sală, când mi-am dat seama că voi fi judecat tot timpul comparativ cu ce-a făcut Bela, cu ce-a făcut Marta, cu ce-a făcut Nadia… Chiar fiind de un optimism exagerat, îmi dădeam două, trei… maximum două, trei luni de stat pe-acolo, pe la Deva.
Era 1 aprilie, da.
Da, 1981. Copleşit de importanţa obiectivelor şi de această povară pe care trebuia s-o duc în spate, că trebuie să duc mai departe performanţele şcolii româneşti de gimnastică, performanţele obţinute de Nadia, de Bela, mi-au creat o stare de spirit, să spunem, nu prea confortabilă. Dar am reuşit…
Da. Foarte scurt, într-un timp foarte scurt, am reuşit să pricep un anumit joc. Şi pe fete, acei copii care erau în joc…
URMEAZĂ
Mâine – despre viaţa de familie a celui mai de succes antrenor, petrecută într-un cantonament continuu.
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
