Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Văzut de unii specialişti în domeniu ca fiind cel mai mare saxofonist al lumii, jazzmanul Nicolas Simion este un adevărat căutător de comori folclorice româneşti. S-a întâmplat să vină la Iaşi cu mai bine de o lună în urmă. Sosea de pe teritoriul fostei Yugoslavii cu o trupă de interpreţi de jazz din Germania. Fusese invitat să se alăture grupului şi să facă un turneu european şi a acceptat. Din Iaşi urmau să meargă cu autocarul plin de instrumente la Braşov, apoi mai departe către alte zări senine ale jazzului contemporan. M-a sunat pe când se afla pe drum cu autocarul, să-i explic cum pot ajunge ei la hotel. Se împotmoliseră pe străzile înguste ale oraşului. Şi-au coborât pe rând instrumentele, apoi s-au înscris la recepţie. Nicolas Simion trăgea după el o geantă potrivită ca mărime, alături de saxofonul şi clarinetul său. Pe acestea din urmă le-a aşezat fără teamă că cineva i le va fura pe hol şi a plecat la recepţie. Deh, este un român care trăieşte în Germania! L-am întrebat dacă nu îi e greu, tot pe drum. Mi-a răspuns că dacă îţi place foarte mult să faci ceva, nu mai contează condiţiile. Cu barba uşor nerasă, îmbrăcat cu o geacă de piele, pantaloni şi pantofi simpli purta alura călugărului smerit al marii muzicii. Şi-a rezolvat problemele organizatorice legate de cazare şi scurtul sejur discutând în germană cu ceilalţi colegi. Nu are timp. Prietenul său, marele dirijor şi compozitor Sabin Păutza era şi el sosit la Iaşi la un alt festival. Nu vor avea timp să vorbească decât la telefon pentru a pune la punct planurile ce le au: un concert la Bucureşti la sfârşitul anului şi spectacolul din primăvară, undeva în lume. Nici nu mai are importanţă unde. “O să iau un taxi până la sala unde va avea loc concertul”, răspunde el la telefon până să ia loc pe scaun pentru a-mi acorda interviul. Se aşează şi răsuflă uşurat. Cu chipul senin, cu părul uşor cernit (are 50 de ani), debordează de veselie şi e degajat mai tot timpul. Îi remarc la buze o mică rană, o pată roşiatică, provocată de suflatul în instrumente. Zecile de ore de repetiţii şi concerte se văd astfel. “Suntem într-un turneu cu formaţia “The Backyard Jazz Orchestra”. Am fost la Belgrad, Scopje, urmează să ajungem la Braşov, apoi la Sofia, după care ne întoarcem în Germania. Am început să colaborez cu ei de anul trecut, am fost invitat la nişte cursuri de vară o săptămână. Am dat câteva concerte în Bucureşti, după care s-a format un adevărat big-band”. În această formulă a trupei Backyard Nicolas Simion cântă la saxofon şi clarinet.
■ Jurnalul Naţional: Dvs aţi realizat acel dublu album Richard Oschanitsky?
■ Nicolas Simion: Da, cu ajutorul Asociaţiei Seven Dreams, pe care am fondat-o… La Koln, unde locuiesc, nu am un studio. Însă, normal, piesele pentru acest album sunt acele imprimări făcute la radio din Bucureşti de Oschanitsky. Am luat imprimările oficial şi le-am pus pe un CD dublu. Urmează şi alţi artişti importanţi. Vreau să fac o serie cu maeştrii români de jazz.
■ Vorbiţi-mi despre greii jazzului românesc?
■ Avem artişti valoroşi ca Johnny Răducanu, Marius Popp. Oschanitsky e genul mai intelectual, cel mai cerebral dintre toţi, mai… neamţ. Însă la nivel mondial dacă ar fi să facem astfel de comparaţii, Charlie Parker este unul dintre geniile muzicii universale. Coltrane ar putea fi şi el un Dumnezeu. De fapt, în jazz nu prea există o ierarhie. Fiecare îşi spune povestea în felul lui. După substanţa, după muzica pe care o face fiecare îşi lasă fiecare amprenta….Legat de turneu, port cu mine un bagaj ca orice călător. Am bass-clarinetul şi un clarinet soprano, un taragot. Viaţa de turneu între un oraş şi altul nu e grea dacă îţi face plăcere ceea ce faci. Vor fi de fiecare dată în orice loc nou vizitat reacţii noi şi, făcând muzică, e prea frumos ca să fie obositor. În momentul în care creezi în muzică şi eşti convingător, faci cu plăcere totul, nu există graniţă între lucru, satisfacţie şi bucurie. Poţi să lucrezi şi 24 de ore din 24.
■ Vă imaginaţi lumea fără jazz?
■ Exista viaţă şi înaintea jazzului, va exista şi după o posibilă dispariţie a lui. Dar dacă nu ar mai fi, ar fi ca lumea fără poezie. Jazzul e ceva aparte din ramura mare a muzicii în care intră muzica clasică, intră folclorul, pop-ul, rock. Însă jazzul are ceva special. E o muzică foarte creativă, e o muzică spontană şi acolo îl vezi pe om, e el însuşi.
■ Cum a evoluat jazzul românesc de-a lungul anilor?
■ Jazzul românesc nu a avut un teren propice. S-a dezvoltat o scenă care a fost foarte activă şi foarte puternică până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Şi din ’46-’47, lucrurile s-au schimbat în rău. A fost festivalul de la Sibiu care a venit târziu, în ani ’70, ’72, şi era o excepţie, o dată pe an. Iar într-o perioadă veneau ca invitaţi mai mult trupe din ţările socialiste.
■ Sunteţi profesor de jazz în Germania?
■ Locuiesc de 12 ani la Koln. Am stat 10 ani în Austria. Predau saxofon la o şcoală de muzică, lângă Koln, Monchengladbach.
Sunt saxofonist, compozitor, automat interpret. Activitatea de profesor de muzică pot spune că este o chestie pe care trebuie s-o faci la un moment dat, trebuie să laşi ceva celorlalţi, să le dăruieşti din experienţa ta. Însă mă consider mai mult instrumentist, saxofonist şi compozitor de jazz.
