Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pe 22 decembrie, am plecat la birou urmat, inca, de masinile de filaj ale Securitatii. Tensiunea psihologica a oamenilor era la cote explozive. Pe fereastra am vazut coloanele de manifestanti care veneau dinspre platformele industriale si se indreptau catre centrul orasului. Am coborat intr-un birou de la primul etaj, unde lumea se uita la televizor. Din cate se spunea, mase imense de oameni revoltati ocupasera centrul Capitalei si incercau sa patrunda in sediul Comitetului Central.
M-am reintors in biroul meu, mi-am strans lucrurile si am coborat. Masinile Securitatii disparusera, in sfarsit. Insotit de o mana de colegi din editura, care voiau sa traiasca, macar in parte, impreuna cu mine ceea ce se intampla, m-am indreptat, dupa ce mi-am lasat masina acasa, spre sediul Televiziunii.
Aveam sentimentul ca traiesc unul dintre acele momente rare cand istoria se pune brusc in miscare. Spre deosebire de loviturile de stat, care sunt cat de cat pregatite si se desfasoara dupa un program stabilit, o revolta, precum cea pe care o traiam in acele clipe, are un curs absolut imprevizibil. Nimeni nu putea citi ce se va intampla concret, ce directie vor lua evenimentele, nici cum vor fi asezati pionii noii puteri, cu atat mai putin numele lor.
In momentul in care am hotarat sa ma duc la Televiziune, alegerea mea era simpla: voiam sa fiu prezent la locul unor fapte pe care le asteptam si pe care le consideram hotaratoare pentru destinul tarii. Vazand aceasta uriasa descatusare de energii, mi-am spus ca lucrul cel mai urgent era de a da coerenta miscarii spontane a maselor, de a evita haosul si anarhia, de a alcatui un nucleu in jurul caruia sa se poata regrupa toate fortele capabile de a orienta dezideratele multimii si de a organiza actiunile lor intr-un program politic cu directie unitara. Prin acest program, miscarea populara spontana, revolta impotriva dictaturii – care pornise, initial, ca un bulgare de zapada si se transformase acum intr-o avalansa de nestapanit – aveau sa dobandeasca o hotaratoare substanta revolutionara si sa se defineasca, atat prin premise, cat mai ales prin perspectiva imediata, ca un act istoric crucial, revolutionar.
O multime imensa se stransese in fata Televiziunii.
Recunoscut de foarte multi, am fost de indata condus in studioul 4. Am spus cateva cuvinte pentru a saluta miscarea populara si am lansat un apel pentru ca toti cei dispusi de a contribui la inchegarea noilor structuri de putere sa vina la ora cinci dupa-amiaza la sediul fostului Comitet Central, locul emblematic al puterii care fusese rasturnata.
Inca nu aveam conturat un proiect clar despre modul in care va trebui sa actionam, dar simteam ca era cu atat mai urgent sa punem bazele unui cadru organizat de actiune, cu cat domnea o confuzie totala. Cei care se perindau prin fata camerelor de luat vederi pentru a exprima bucuria eliberarii nu pareau a se preocupa de greutatea ca atare a momentelor respective. Foarte putini dintre acestia aveau o imagine cat de cat articulata despre ce anume ar trebui intreprins de urgenta pentru a face fata problemelor generale care incepusera deja sa se puna. Intr-un cuvant, foarte putini erau aceia care lasau impresia ca stiu ce anume inseamna puterea, care sunt formele ei de organizare si de functionare, care sunt, de asemenea, raspunsurile celor care si-o asuma. Incepea deja sa se faca simtita – si cu temei, cum aveam sa o constatam foarte curand – primejdia haosului, a dezorganizarii totale, a anarhiei intotdeauna periculoase. Eu mi-am zis ca trebuie sa iau initiative in aceasta privinta si am facut-o, as spune, aproape dintr-un simplu reflex al omului politic.
Prima mea grija a fost sa propun un program care sa permita regruparea fortelor sociale pe care contam sa ne sprijinim; inca din acele clipe, am enuntat cateva principii cat se poate de clare: lichidarea structurilor statului totalitar si a principalului sau instrument politic, Partidul Comunist, instaurarea democratiei, a pluralismului intr-un stat de drept, alegeri libere, respectul libertatilor individuale si al drepturilor fundamentale ale omului, respectul drepturilor minoritatilor nationale, deschiderea catre Occident, trecerea la o economie de piata.
Apelul pe care il lansasem nu fusese poate o idee prea fericita: la ora cinci dupa-amiaza, cladirea Comitetului Central era inconjurata de o multime imensa, incat mi se parea ca n-am sa reusesc niciodata sa ajung pana la usa. In lumina deja tulbure a asfintitului de iarna, in hainele groase care-i ascundeau, facandu-i sa-si piarda orice identitate, oamenii inghesuiti acolo si carora nu le distingeam decat privirea aprinsa erau cuprinsi de un entuziasm contagios, a carui intensitate este greu de descris. N-am simtit niciodata cu o asemenea acuitate raspunderea care imi revenea, nu numai in construirea unui nou edificiu politic, ci, mai ales, de a impiedica conflicte civile care puteau fi extrem de crude.
Mi-a fost foarte greu sa-mi croiesc un drum pana la una dintre intrarile Comitetului Central, blocata de cei care ocupasera deja cladirea si care, dupa ce dezarmasera serviciul de paza pentru a se autoinarma, nu mai lasau pe nimeni sa patrunda intr-un spatiu deja plin-ochi, temandu-se si de o eventuala tentativa a partizanilor fostului regim de a recupera acest loc simbolic. A fost nevoie de cateva minute bune pentru a reusi sa patrund in cladire. In primul moment, actorul Ion Caramitru impreuna cu alti cativa m-au luat aproape pe sus si m-au dus in balcon: lumea voia sa ma auda vorbind de la aceasta tribuna privilegiata a revolutiei, unde oratorii se succedau de cateva ore. Am profitat pentru a enunta cele cateva principii politice clare ale programului pe care mi se parea ca-l astepta tara: alegeri libere, democratizarea vietii politice, respectul drepturilor omului si al libertatilor fundamentale.
Acest program trebuia cat mai grabnic pus pe hartie de catre cei care si-au asumat atunci responsabilitatea momentului si difuzat de-ndata, pentru ca, pe aceasta baza, sa se poata constitui o structura coerenta a puterii, apta de a gestiona trecerea spre un regim democratic. Cu tot regretul celor mult prea numerosi care ar fi vrut sa participe la redactarea textului, ne-am retras cativa intr-un birou pentru a schita Apelul catre tara. Printre cei care se aflau de fata, unii nu-si descoperisera o vocatie politica decat cu ocazia evenimentelor in curs; mai erau cu noi cativa disidenti din vechea garda a partidului; apoi, o serie de necunoscuti. Am inceput prin a ne prezenta si am trecut la redactarea primului document al Revolutiei romane. Azi imi dau seama ca oricine ar fi fost in locul nostru ar fi redactat cam acelasi text, pentru ca, in momentul acela, era deja evident ca revolutia pe care o traiam nu voia numai rasturnarea unei dictaturi, ci a intregului sistem comunist, si ca ceea ce lumea astepta de la noi era un program radical de reforme, care sa instaureze un sistem democratic, in toate componentele sale.
Continuare in numarul viitor
Citește pe Antena3.ro
