Iubirea care ne duce în miezul miracolului

ÎMPĂRTĂŞIRE ● Lygia şi Gellu Naum nu au avut fii biologici, dar au adunat mereu n preajmă oameni    tineri, pe care i-au învăţat limba lor
"Ce prăpădiţi eram, Doamne, şi ce ne mai iubeam,/ ca nişte linguri de lemn nedesfăcute încă din trunchiul lor comun..." Lygia a fost pentru Gellu mai mult decît o muză, a fost însăşi jumătatea sa, fiinţa necesară alături de care poetul a reinventat o lume.

ÎMPĂRTĂŞIRE ● Lygia şi Gellu Naum nu au avut fii biologici, dar au adunat mereu n preajmă oameni    tineri, pe care i-au învăţat limba lor
"Ce prăpădiţi eram, Doamne, şi ce ne mai iubeam,/ ca nişte linguri de lemn nedesfăcute încă din trunchiul lor comun..." Lygia a fost pentru Gellu mai mult decît o muză, a fost însăşi jumătatea sa, fiinţa necesară alături de care poetul a reinventat o lume.


A fost o vreme pentru el cînd a trăit intuind-o şi aşteptînd-o. Şi chiar şi cînd a întîlnit-o în carne şi oase nu a recunoscut-o imediat, "din cauza dresajului la care sîntem supuşi în permanenţă, a conştientului care (deşi începusem de mult să mă eliberez) îşi mai păstra forţa de suprafaţă prin standardele de frumuseţe, cultură, spectaculozitate şi aşa mai departe pe care mi le impunea...", aşa cum îi spune poetul Sandei Roşescu. În 1941, Gellu, ce tocmai revenise de la Paris, era concentrat pe front şi mai venea din cînd în cînd în Bucureşti. A întîlnit-o prima oară pe Lygia, care avea atunci 20 de ani, într-o sîmbătă, la nişte prieteni. "Acolo se jucau gajuri. Lygia ajunsese deja cînd în acel apartament a intrat Gellu. Hazardul obiectiv îşi făcuse deja apariţia şi androginul îşi începuse încet reîntregirea. Primul semn: la gajuri a ieşit ca Gellu să o sărute pe Lygia. Şi a sărutat-o. Apoi nu şi-au mai dat atenţie unul altuia. La un moment dat, Lygia a vrut să plece acasă, iar Gellu s-a oferit să o conducă pînă la tramvai. Pe drum au vorbit ceea ce obişnuiesc oamenii să vorbească pe drum. Şi-au spus la revedere şi asta a fost tot din acea primă întîlnire", povesteşte scriitorul Iulian Tănase.


REÎNTREGIRE. S-au revăzut peste două săptămîni, la un prieten al Lygiei, care învăţase să hipnotizeze şi voia să îşi încerce noile abilităţi. Prietenul n-a putut să o hipnotizeze, în schimb a reuşit Gellu Naum. "După ce şi-a revenit a fost foarte contrariată şi foarte nervoasă că cineva reuşise să o hipnotizeze. Din acel moment l-a privit mult mai atentă pe Gellu." Au început să se întîlnească din cînd în cînd, să vorbească, să se sărute. "Pe 12 februarie 1943, Lygia a simţit că trebuie să-l vadă pe Gellu, care era concentrat la o unitate în Constanţa. Fiindcă era vreme de război, pentru a putea părăsi Bucureştiul avea nevoie de autorizaţie. S-a dus la poliţie, a stat la o coadă nesfîrşită şi a obţinut autorizaţia. Sîmbătă, 14 februarie, la ora 11:00 noaptea, Lygia se afla în Constanţa, căutînd Strada Mircea cel Mare, unde Gellu locuia în gazdă. A găsit adresa, a bătut în geam şi i-a auzit vocea – îl găsise. În frigul cumplit al acelei camere, cele două jumătăţi ale androginului Naum s-au întregit pentru prima oară, chiar de Ziua Îndrăgostiţilor, sărbătoare despre care aveau să afle zeci de ani mai tîrziu", scrie Iulian Tănase în "Poveste adevărată despre reîntregirea androginului Naum".

Revelaţia a venit puţin mai tîrziu: într-o noapte din vara lui 1944, la fereastra odăii în care locuia Lygia a bătut Gellu Naum, purtînd în mînă un nufăr furat din Cişmigiu. Venise să îi spună că numai pe ea o iubeşte. "Şi iată că, într-o seară, plimbîndu-mă prin Bucureşti, am rămas ţintuit în mijlocul străzii. Şi s-a oprit, cred, tot mecanismul ceresc, încremenit în momentul acela. Toate standardele, toate etaloanele, inclusiv cele poetice, suprarealiste, revoluţionare, care mă mai lucrau pe zonele de suprafaţă, au pleznit. În locul lor s-a instalat o lumină simplă, un adevăr pe care ele mă împiedicau să-L văd: atunci am ştiut că o iubesc pe Lygia. Şocul eliberator a fost atît de puternic, încît nu exagerez cînd spun că lumea, întreaga lume, s-a oprit pe loc...", îi spunea poetul mai tîrziu Sandei Roşescu, într-un dialog publicat sub numele "Despre interior-exterior".


ŞASE PORUNCI. "Nu uita iubirea. Vorbesc cu preciziune de iubirea pentru o singură femeie.
Fă-o ritual.
Aici e cel mai greu, cursele conştientului sînt nenumărate.
Pornind de la un gest, ai s-o realizezi.
Cînd ai să crezi că ai realizat-o, controlează-te foarte bine. Aici e domeniul cel mai delicat şi mai falsificat totdeodată, datorită posibilităţilor de ambalare.
Ceva care îţi poate servi de indiciu: iubita mea rosteşte cu voce tare răspunsuri la întrebări pe care eu i le pun în gînd. Noi nu facem experienţe cu asemenea lucruri, aceasta se întîmplă firesc, pentru că sîntem liberi, pentru că ne iubim.
Nu te descuraja dacă femeia către care te simţi atras nu face asemenea lucruri. Ea face, poate, altele (dacă e liberă) pe care tu nu le vezi.
Încearcă să vezi.
Nu acorda însă cu uşurinţă încrederea iubirii tale", spunea Gellu Naum într-un text apărut sub numele "Calea şearpelui".

Pentru că Gellu Naum nu era doar un poet care făcea suprarealism, ci un om care trăia suprarealist, iubita lui nu avea cum să fie altfel decît o femeie înzestrată cu daruri neobişnuite. Iubirea ei îi dădea puterea să facă nişte lucruri "la care oamenii ar rămîne cu gura căscată şi pe care nu le spui". Poetul i-a vorbit scriitoarei Simona Popescu "despre puterile şi minunile pe care le-a provocat, în cazul lui, dragostea". De exemplu, Lygia îi scria un bilet "Te aştept la cinema", fără să-i spună la care cinema anume şi nici la ce oră. Gellu îşi lăsa timp, apoi ieşea din casă şi, urmînd un soi de lumină, mergea pe străzi pînă ajungea în faţa cinematografului unde îl aştepta Lygia, care îi arăta biletele şi-i spunea că mai sînt 5 minute şi începe filmul. Întîmplarea e povestită şi în romanul "Zenobia", pe care îl putem citi ca pe o ficţiune sau ca pe o carte de memorii scrisă puţin altfel, pentru că "tot ce e scris în «Zenobia» e adevărat".


ALCHIMIE. Simona Popescu, care i-a întîlnit pe soţii Naum vreme de 15 ani, spune că "ea, Lygia, nu e deloc doar ceea ce înţelegem în mod curent prin «parteneră de viaţă»... Nu ştiu de ce, cînd mă gîndesc la Lygia Naum nu însoţitoarele suprarealiştilor îmi vin în minte, ci, mai degrabă, Pernelle, soţia lui Nicolas Flamel, cu care aceasta ar fi făcut minunatele lui descoperiri alchimice". Ea descrie astfel, în cartea "Clava. Critificţiune cu Gellu Naum", relaţia dintre cei doi: "În ceea ce priveşte cuplul din realitate: îmi plăcea complicitatea lor, jocul lor de-a misterioşii (dar chiar sînt!), alintul lor, seninătatea lor, înţelepciunea lor, micuţele lor certuri care durau un minut, după care rîdeau amîndoi puţin încurcaţi. Îmi place cum ţin la secretele lor. Îmi place cum o fac ei pe oamenii normali".

Lygia era o soţie obişnuită: se ducea la serviciu, făcea mîncare, îşi cicălea soţul cînd nu-şi lua medicamentele sau cînd uita să hrănească pisica Japonica. Dar Lygia era mult mai mult decît atît. Toţi cei care au cunoscut-o şi-o amintesc drept o femeie misterioasă şi foarte puternică. "Lygia-Zenobia are părul tuns foarte scurt şi alb. E cuminte ca o şcolăriţă. Poartă mereu haine pastelate, un inel de argint pe care e desenată o mască şi o brăţară roşie, indiană. Uneori îşi pune la gît bucata de granit perfect şlefuită şi veche de mii de ani pe care a găsit-o Gellu Naum într-o anume împrejurare... e prietenoasă, zîmbeşte mereu, dar e foarte misterioasă şi, uneori, poate fi extrem de dură. Simţi cînd te supraveghează. Pare o femeie obişnuită, casnică, atunci cînd îţi aduce frumos ceaiul de fructe şi felia de cozonac... dar ştii că e altfel decît ceilalţi, că a păstrat ceva din fetiţa somnambulă din copilărie sau din tînăra femeie care citea într-un întuneric total cărţi în limbi necunoscute ei sau care desena, legată la ochi şi ţinînd creionul în gură, uimitoare desene mediumnice", scrie Simona Popescu.


"COPIII". Scriitoarea a ajuns să îi cunoască pe soţii Naum după ce şi-a făcut lucrarea de diplomă, ce avea drept subiect poezia lui Gellu Naum, şi a devenit unul dintre copiii spirituali ai cuplului. "Printre copii se afla Sebastian Reichmann, poetul de la Paris. Cînd am ajuns să îi cunosc, i-am găsit acolo pe Dan Stanciu şi Gheorghe Rasovszky. Înainte fusese Sanda Roşescu, cred că deja era plecată cînd am apărut eu. Au venit apoi Cristina Vîrtopeanu, Iulia Blaga, Iulian Tănase", îşi aminteşte Dan Matei, preşedintele Fundaţiei Gellu Naum. Iubirea celor doi era fecundă. Nu au avut fii biologici, dar au adunat mereu în preajmă oameni tineri, pe care i-au adoptat şi i-au ghidat spiritual şi pe care, într-o oarecare măsură, i-au învăţat limba lor.

"Lygia l-a protejat enorm pe domnul Gellu, care era o persoană fragilă. Ea îl proteja de agresiunile de zi cu zi şi astfel el putea să aibă contacte numai cu cine-i plăcea. În general, chestiile care erau neplăcute şi le asuma Lygia. Ea îl mai certa cîteodată, îi spunea că lucrează prea mult, apoi, cînd el a făcut diabetul, avea mare grijă ca el să-şi ia medicamentele. Şi el era un soţ devotat, la rîndul lui. Cînd doamna Lygia a început să orbească, era într-un fel ochii ei."

Dan Matei i-a întîlnit pe soţii Naum în 1973. "Eu eram fan Naum. Eram student la ASE, unde exista un club de jazz. La un moment dat nu ştiu ce mi-a venit că aş vrea să-l cunosc. Am aflat numărul de telefon al poetului de la Uniunea Scriitorilor şi l-am sunat. Am spus că sînt student la cibernetică şi că tare am vrea să îl invităm într-o seară la clubul nostru de jazz. Spre mirarea mea, domnul Gellu a stat o secundă şi a zis: «Bine». Pe urmă mi-a mărturisit că era curios ce e cu cibernetica. Gellu Naum era un bărbat frumos, nu foarte înalt, fost rugbist, un bărbat robust. Toată viaţa lui a fost slăbiciunea femeilor. Era foarte atrăgător." Dan Matei povesteşte că femeile l-au curtat mereu pe poet, dar el nu le-a mai acordat atenţie după ce a întîlnit-o pe Lygia. "La Berlin, poate că avea deja 70 de ani, o jună s-a tot apropiat de el şi i-a tot făcut avansuri. Ea l-a înghesuit puţin şi el i-a spus: «Domnişoară, dar am o vîrstă», la care domnişoara i-a spus: «Vîrsta nu contează». El i-a replicat: «N-o fi contînd pentru dumneata, dar pentru mine contează». A fost toată viaţa îndrăgostit de doamna Lygia. A fost de-o fidelitate... După ce s-a îndrăgostit de doamna Lygia, capitolul «femei» s-a încheiat. Au fost o pereche exemplară. Şi în cazul lor nu era doar o vorbă poetică. Era materializată."    


ÎN MIEZUL MIRACOLULUI. Existenţa lui Gellu Naum se desfăşura în altă dimensiune, datorită iubitei, şi el îi scrie despre asta prietenului său drag Victor Brauner, aflat la Paris: "Dragă Victor, iubita mea îţi trimite un desen. În el sînt: eu şi ea (sus), tu (în costumul preţios de jos) (...) întreg desenul e făcut pe un sistem cu totul nou. Nu mă refer la desenul tehnic, ci la procedeul de elaborare. E făcut de o oarbă...... Miracolul a devenit cotidian, Victor, el face parte din gesturile mele....". Despre acelaşi lucru îi vorbeşte şi Sandei Roşescu: "Cred că dacă s-ar face un fel de «Who’s who» al dragostei realizate nu s-ar găsi, la suprapopulaţia actuală a Pămîntului, un număr de oameni suficient măcar să umple cîteva pagini... Aş vrea să-ţi spun doar că prin dragoste pătrundeam în marele mister al lumii, prin dragostea pe care o realizam eu şi pe care, fără nici un fel de orgoliu, cred că o realizează foarte puţini oameni. Majoritatea oamenilor izbutesc să cunoască doar mici fragmente ale unei permanenţe – de cele mai multe ori prin intermediul sexualităţii, care, din fericire, le-a mai rămas..."

"Iubilunţă", "iubilunţă". Aşa se strigau Lygia şi Gellu Naum.


ÎNTÎLNIRE
"Eu eram fan Naum. Eram student la ASE. Am aflat numărul de telefon al poetului şi l-am sunat. Spre mirarea mea, domnul Gellu a stat o secundă şi a zis: «Bine». Pe urmă mi-a mărturisit că era curios ce e cu cibernetica"
Dan Matei

REVELAŢIE
"Şi iată că, într-o seară, plimbîndu-mă prin Bucureşti, am rămas ţintuit în mijlocul străzii. Şi s-a oprit, cred, tot mecanismul ceresc... Toate standardele, toate etaloanele... au plesnit. Atunci am ştiut că o iubesc pe Lygia"
Gellu Naum

CUPLU
"Nu ştiu de ce, cînd mă gîndesc la Lygia Naum nu însoţitoarele suprarealiştilor îmi vin în minte, ci, mai degrabă, Pernelle, soţia lui Nicolas Flamel, cu care aceasta ar fi făcut minunatele lui descoperiri alchimice"
Simona Popescu

"Noi", spre descoperirea lumii

Multe dintre poeziile lui Gellu Naum sînt scrise la persoana întîi plural. Acest "noi" vorbeşte despre cuplul Naum, care porneşte la descoperirea lumii, aşa ca în "Călătoria": "Cuvintele de multă vreme nu mai fraternizau. Noi ne iubeam. În zori divinizam săpunul, floreta străvezie a unor simţuri pînă mai ieri simetrice. Avem cumpene capabile să anuleze rigoarea celor mai pure inegalităţi. Asta ne mai liniştea. Virtuţile ineficace ale plinului ne construiau clepsidre. Roua cădea pe rouă, retina pe retină, rigidul pe rigid. Caii noştri de piatră simulau adăpatul la sorburi de piatră, pe cînd vizitiii păreau că meditează în largile lor mantii neclintite.

---

Citiţi şi:

PERECHEA-ETALON A NEFERICIRII ● S-au iubit pînă la moarte
Eminul şi Doamna lui
Dacă nu ne-ar fi rămas de la Eminescu şi Veronica splendidele scrisori de dragoste, poate nu i-am mai fi considerat cuplul ideal, etalonul de îndrăgostiţi fără noroc, sufletele-pereche care nu pot fi împreună într-un destin fatal. Geniului lui poetic şi misterului ei feminin se adaugă aureola morţii premature a amîndurora, astfel încît povestea lor de iubire are şi mai mult romantism.


PRIMUL GHIONT ● Alecsandri se îndrăgosti de o tuberculoasă frumoasă
Jurnalul unei iubiri
Mă mir cum de nu s-a gîndit nimeni să ecranizeze povestea de amor dintre Vasile Alecsandri şi Elena Negri. El tînăr, bogat, cu spirit de poet, ea luminoasă şi plăpîndă ca o lumînare ce abia mai pîlpîie... femeile s-ar îmbufna fiindcă unghiile nu li s-ar înconvoaia rapid ca la pisici, să-şi înţepe bărbaţii imobili în faţa scenelor de romantism legănat de gondolele veneţiene – tu pe mine nu m-ai iubit niciodată!


IUBIRI MORTALE ● Natalia între cuminţenia lui Steo şi orgiile cu Mitif
Împuşcată în fese
Îngeri şi demoni, icoane ori torţionare ale sufletului, venere şi madone, soţii sau amante au fost femei care au tulburat simţirea, oricum labilă, a poeţilor, influenţîndu-le, de cele mai multe ori, decisiv opera. Că ele însele şi-au programat asta sau întîmplător s-au ataşat ca un neg zbîrcit sau ca un apendice otrăvit de numele scriitorului, acest fapt le-a conferit intrarea, chiar dacă mai "lăturiş", pe uşa literaturii. Noroc că istoria aceleiaşi literaturi le lasă acolo unde le e locul: pe prag, chiar dacă dincoace de uşă.


DE-ALE BĂRBAŢILOR ● Anton Holban şi Octav Şuluţiu rup prietenia din cauza unei femei
Holban şi prietenul, Lydia şi mitraliera
Povestea e simplă ca bună ziua. Lydia, o evreică frumoasă şi bogată, voia să vadă cum pupă şi ce spune un scriitor. Îl cunoaşte pe Octav Şuluţiu, un tînăr talentat şi sărac, care se îndrăgosteşte de ea. Relaţia se transformă în triunghi amoros la ivirea lui Anton Holban, prietenul cel mai bun al lui Şuluţiu, şi el tot un scriitor talentat şi sărac.


DĂRUIRE ● Agatha Grigorescu şi-a dedicat viaţa poetului Bacovia
Ecou de romanţă cu arome violete
Se întîlneau o dată pe an, se plimbau în tăcere sau beau o cafea în camera poetului şi discutau despre revoluţii. Uneori, el cînta la vioară sau îi recita versuri. S-au căsătorit la 12 ani de la debutul poveştii lor de iubire. Poetul, măcinat de proprii demoni, a scris despre amorul de plumb, dar a găsit mereu în iatacul şi-n sufletul soţiei un refugiu liniştitor.


LENY CALER ● Camil Petrescu o învaţă să citească literatură, Mihail Sebastian o iubeşte
Cenuşăreasa devenită stea
Camil Petrescu îi citea din propriile cărţi, îi rafina gusturile în materie de literatură, o învăţa cum să nu interpreteze vulgar un rol. Mihail Sebastian scrie de dragul ei o piesă de teatru – Jocul de-a vacanţa –, iar în jurnalul său suferă pînă la sufocare din dragoste neîmpărtăşită.


MEMORII ● Cella Serghi arată în cartea sa cît de mult l-a iubit pe Camil Petrescu
Manifest pentru posteritate
S-au cunoscut la Ştrandul Kiseleff din Bucureşti. Ea cu liceul abia terminat, consumatoare de Ionel Teodoreanu, blondă şi cu părul căzut pe jumătatea dreaptă a feţei. El scund, uşor surd, cu ochii albaştri, albaştri. Au venit prezentările: "Scriitorul Camil Petrescu!". A se citi cu accentul pus pe "scriitorul", vă rog!