Judecata satului

În lumea arhaică, incinta bisericii era şi locul de corectare a comportamentelor deviante ale fiilor satului. Românii din Ţara Crişurilor îi pedepseau pe vinovaţi ţinându-i în perindeu.

Biserica, locul unde se strângea întreaga comunitate la slujbă, era şi spaţiul ideal pentru a arăta tuturor greşeala cuiva, mizându-se pe ruşinea suportată de penitent, care ducea la evitarea altei greşeli pe viitor şi la descurajarea în general a faptelor rele. Locurile de pedeapsă din cadrul vechilor biserici de lemn – semnalate în volumul “Biserici de lemn din România”, de autorul I. Godea – se aflau într-o mică încăpere, paralelă cu tinda, pe peretele dinspre sud, un fel de hol îngust şi întunecos. În graiul locuitorilor din Ţara Crişurilor, unde era împământenită cutuma judecării, locul se numea “perindele”. Oamenii care greşiseră erau judecaţi la biserică, iar după aceea trimişi în perindele. Femeile stricate, prinse asupra faptului, dar mai ales cei care furau erau puşi în acel jug. Oamenii care ieşeau de la slujbă treceau şi se uitau la cei închişi. Din mărturiile bătrânilor, care au auzit de la bunicii lor, reiese că, dacă un ţăran fura o brazdă de pământ de la vecinul său, preotul satului aducea pământ la propriu şi punea la capul celui prins în închisoarea bisericii. Vinovatul stătea închis chiar şi o săptămână, timp în care cineva de-al casei avea voie să îi aducă de mâncare.
Pedeapsa efectivă însemna aşezarea vinovatului în genunchi cu mâinile, picioarele şi gâtul trecute printre bârnele de lemn care glisau între doi stâlpi situaţi la un capăt şi la altul a târnaţului, între talpă şi “cosoroabă”. În unele sate nu era vorba de o torturare fizică propriu-zisă, ci doar de una morală, în altele însă, în afară de faptul că erau dojeniţi şi scuipaţi de oamenii din sat, copiii erau puşi să-i bată cu urzici la tălpi. Se pare că astfel oamenii erau ruşinaţi foarte tare, nu trăiau în concubinaj, cine trăia necununat era supus pedepsei colective. Cei care judecau erau judele satului, preotul şi bătrânii.  
Judecarea se pare că avea loc imediat după slujbă, într-o zi de sărbătoare, când se făcea “strigarea la biserică”, dar mai era un fel de judecată, prin “strigarea peste sat”, în ziua de Sfântul Gheorghe.

EPISCOPUL INTERZICE PERINDELELE
Cele mai vechi perindele descoperite sunt de la sfârşitul secolului al XVII-lea. Obiceiul pedepsirii în perindeu a încetat definitiv după circulara dată de episcopul Samuil Vulcan, la 15 noiembrie 1828, în care poruncea preoţilor din întreaga episcopie să înceteze a participa la judecăţile şi pedepsirile oamenilor şi să se ocupe numai de sufletele lor şi de îndreptarea prin cuvânt a celor care au greşit. Aşa a dispărut şi pedepsirea în perindele la românii din nord-vest.

“Trei termeni – perindele, belingeriu, perindeu – vin să confere bisericilor din Ţara Crişurilor o altă funcţie, medievală poate, tot atât de importantă pentru acele vremuri ca şi aceea de practicare a serviciului religios. Etimologic, aceşti termeni derivă din termenul german «Pranger», ce semnifică sensul de «stâlp al infamiei». Aceeaşi origine trebuie s-o aibă  şi cuvântul din limba maghiară «pelenger», care se traduce prin «scaun de boicot»“
Ioan Godea, “Biserici de lemn din România”


Poveţe:
VECHIMEA
“Socoteşti oare că pun începutul postului o dată cu darea legii? Nu! Postul e mai vechi ca legea. Dacă vei avea răbdare, vei vedea că spusele mele sunt adevărate. Să nu socoteşti că postul a început cu ziua curăţirii poruncită poporului lui Israel în a zecea zi a lunii a şaptea (Lev.25,9.). Nu! Străbate istoria sfântă, cerceteaz-o, ca să afli începutul postului! Postul nu-i descoperire nouă. E un odor al strămoşilor. Şi e vrednic de respect tot ce e vechi. Respectă deci vechimea postului! Are aceeaşi vechime ca şi omenirea. Legea postului a fost dată în Paradis. Adam a primit întâia oară porunca de a posti: «Nu mâncaţi din pomul cunoştinţei binelui şi răului»“ (Fac. 2, 17.).

VIAŢĂ ÎNGEREASCĂ
“Cuvântul: «Nu mâncaţi» este o lege a postului şi înfrânării. Dacă Eva ar fi postit şi n-ar fi mâncat din pom, n-ar mai fi avut trebuinţă de postul de acum, că «n-au trebuinţă cei sănătoşi de doctori, ci cei bolnavi» (Matei 9, 12.). Ne-am îmbolnăvit prin păcat, să ne vindecăm prin pocăinţă! Iar pocăinţa fără post este neputincioasă. Îndreaptă-te dar înaintea lui Dumnezeu prin post. Mai mult: chipul în care au trăit primii oameni în Rai este o imagine a postului, nu numai pentru că, ducând o viaţă îngerească, ajunseseră, prin cumpătare, la asemănarea cu îngerii, ci şi pentru că nu erau cunoscute locuitorilor paradisului toate cele născocite mai târziu de om: nici băutul vinului, nici tăiatul animalelor, nici toate cele care tulbură mintea omenească”.

ASCULTARE ŞI RAI
“Să postim dar, ca să ne întoarcem în Rai! Nu vezi că Lazăr a intrat prin post în paradis? Nu imita neascultarea Evei! Nu lua din  nou sfătuitor pe şarpe, care ne sfătuieşte să mâncăm, ca să ne cruţăm trupul! Nu-ţi găsi scuza în boala trupului sau în slăbiciune! Nu-mi spune mie scuzele! Spune-le lui Dumnezeu. Care ştie totul! Îmi spui că nu poţi să posteşti! Dar să te ghiftuieşti în toate zilele vieţii tale şi să-ţi striveşti  trupul sub greutatea mâncărurilor, poţi? Ştiu că doctorii nu prescriu bolnavilor mâncăruri felurite, ci post şi înfrânare. Cum dar? Dacă poţi să posteşti şi să te înfrânezi când eşti bolnav, pentru ce spui că nu poţi s-o faci când eşti sănătos?” (Sf. Vasile cel Mare)