Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
21 martie 1987
Pe loc insemnand chiar acolo! Sculat din somn (adormise in scaun), colegul meu, care era obisnuit, in mod sigur, cu alte rigori de turneu, mult mai largi si mai libertine, s-a ridicat in picioare si a coborat din autobuz. In judetul Mures, niciodata luna aprilie nu este prea calduroasa, mai ales dupa ora 2 noaptea. Ce bagaje? Ce alte discutii? Tanarul a coborat din masina si a urmarit, neputincios, cum caravana se indeparteaza in noapte. Era in pantalonasi albi, cu un fas subtire si cu incaltamintea de scena, niste balerini de panza si piele, tot albi.
A.P. n-a tinut cont, ca intotdeauna, de consecintele ce urmau sa apara, cand a fost sa pedepseasca un gresit. Trupa mea ramanea fara unul din pilonii de baza, dar, repet, tata n-a facut concesii. Dimpotriva, cand greseala a apartinut familiei sau celor apropiati de familie (in cazul de fata, colegul fiului sau), a fost si mai dur.
A doua zi, am avut spectacol pe stadionul din Sovata. Nu stiu cu ce a ajuns acolo Horatiu, dar a venit sa-mi vorbeasca. A.P. mi-a pus in vedere ca problema intoarcerii colegului meu nici nu se poate pune si, in plus, n-are ce cauta nici macar in incinta stadionului din Sovata, pentru ceea ce facuse. Ca urmare, de dupa gardul de sarma, aflat in partea salbatica a zonei, vecina cu muntele, dintre tufisuri si ierburi, Horatiu m-a strigat, sa-mi spuna ce avea de spus. M-am dus. Fostul meu coleg intelegea de ce masura impotriva sa a fost atat de drastica si isi exprima regretul ca se incheie atat de repede scurta noastra colaborare. In plus, de dupa gardul de sarma, blondul talentat, cu nas mare, mi-a mai spus:
- Bai Andrei, eu am trecut prin multe in viata asta, dar nu credeam ca o sa merg pe jos, noaptea, in balerini, jumatate din drumul Reghin-Targu Mures. Eu am facut violoncel cand eram mic, am scoala de muzica, dar iti marturisesc ca nu credeam sa ma vad, prin paduri si desisuri, noaptea, la munte.
I-am spus, la randul meu, ca abaterile lui au fost mai multe si toate grave (in cateva randuri, bause alcool, ceea ce era cu desavarsire interzis in turneele Cenaclului "Flacara"), ne-am strans mana prin gard si, de atunci, nu ne-am mai vazut.
Fara indoiala, fara asemenea metode severe, dar care isi au rostul lor pozitiv, A.P. n-ar fi reusit sa tina in picioare un colectiv artistic atat de numeros si de dificil, vreme de 12 ani, la ritmul epuizant de munca, in care s-au realizat, numai intre septembrie 1981 si iunie 1985, 1200 de manifestari de poezie si muzica (o medie de circa 25 de spectacole pe luna).
22 martie 1987
Ioana vrea sa se marite
Tata ma cheama, de la mine din camera, unde lucrez la engleza, si-mi transmite ceea ce el insusi a aflat astazi: sora mea Ioana vrea sa se marite. Surprins, dar nu nervos, mahnit ca afla vestea nu direct de la fiica sa, ci de la mama, unde Ioana s-a mutat, din nou, acum doi ani, A.P. imi mai spune cele cateva detalii, pe care le-a primit, despre posibilul viitor ginere:
Tipul se numeste Lucian Profirescu, are 32 de ani (e nascut in 1955), e regizor la Studioul de desene animate "Animafilm", e inalt (in jur de 190 cm), slab, brunet cu un inceput de chelie, e o fire moale si asezata, are barba creata si scurta, n-are nervi, dar exista date in sprijinul afirmatiei ca o curteaza pe Ioana pentru ca o iubeste cu adevarat.
Citește pe Antena3.ro
Seara, dupa telefonul pregatitor de care abia am vorbit, Ioana si mama ne fac o vizita. Tata ii precizeaza Ioanei ca o astfel de decizie n-o poate lua, fireste, decat ea, dar ii marturiseste si regretul ca este intre ultimii care afla vestea. Sigur, libertatea fiecaruia de a alege in totalitate ce are de facut presupune si libertatea lui A.P. de a decide care dintre copii este mai aproape de ceea ce si-a dorit de la ei. Stam la masa indelung, ne simtim bine si ne dam seama ca nu e deloc vorba de o intentie a Ioanei, ci de o hotarare. Bunica dinspre mama, Alexandra, a fost, din nou, cu un pas inaintea tuturor. S-a maritat a treia oara, inainte ca Ioana sa faca pasul si inainte ca eu insumi sa fac pasul, ca tot am un copil (dar n-am inca 18 ani).
Lumea e cum suntem noi
Ne calca pragul, astazi, lume multa ("Lumea e cum suntem noi", cum spune A.P. intr-o poezie veche): Petre Mocanu, vechi prieten cu A.P., actualmente lucrator la Ministerul Comertului Interior, Domnita stefanescu, Alexandru Chiriacescu si, seara tarziu, oamenii de fotbal Mircea Angelescu si Gheorghe Staicu (antrenorul echipei olimpice a Romaniei). Prezent, ca intotdeauna, este si bioenergeticianul Valeriu Popa. Mircea Angelescu ma sfatuieste sa ma apuc sa scriu un jurnal, pentru ca viata tatalui meu este prea interesanta ca sa nu ramana scrisa, dar, dupa cum se vede, eu deja lucrez de mai bine de un an la asa ceva.
Domnul Angelescu nu serveste astazi vin alb. Doreste ceva negru si marturiseste ca "acum cativa ani iubeam fotbalul, iar acum il administrez". E punctul de vedere al omului care a condus Federatia Romana de Fotbal in campania de calificare la Campionatul Mondial din Mexic din 1970 si care, de anul trecut, a fost readus pe locul pe care-l merita, in fruntea Federatiei Romane de Fotbal.
