La sârbi cu sapa şi cu mistria

Câştigul mai bun i-a determinat pe locuitorii din zonele de graniţă cu Iugoslavia să plece la muncă în ţara vecină, mai ales în lunile de vară. Fenomenul a fost descris pe larg într-un reportaj din ziarul România liberă, realizat în satul Lovce din Voevodina. Aici se vorbea şi limba română, sătenii denumind localitatea şi Sânmihailul român.

În general, la muncă veneau oameni din satele şi oraşele de graniţă, care deţineau paşapoarte de mic trafic. Practica angajării românilor ca zilieri pe ogoarele din Iugoslavia data de câţiva ani, însă numărul lor crescuse simţitor după deschiderea graniţelor. În august 1990, la Lovce erau 50-100 de români la lucru, care stăteau de la câteva zile până la câteva luni. Proprietarii duceau lipsă de forţă de muncă autohtonă, întrucât sârbii din regiune plecaseră să muncească în Vest, câştigând mult mai bine decât dacă ar fi stat acasă să lucreze pământul.

În Iugoslavia, circa 80% din terenurile agricole aparţineau populaţiei, restul fiind integrate în gospodării colective. Proprietarii aveau tractoare şi alte utilaje pentru prelucrarea pământului, însă unele munci, cum ar fi prăşitul porumbului, trebuiau făcute cu sapa. Pentru această activitate "brută", Panta Ardelean, posesor a 17 hectare de teren arabil, avea "tocmiţi" 15 români. Cât timp erau angajaţii săi, le asigura cazarea şi masa, iar la finalul fiecărei zile de muncă - de dimineaţa până seara - le plătea 150 de dinari sau 20 de mărci, la alegere. Pentru nivelul economiei iugoslave, cei 150 de dinari însemnau cam 15 sticle de bere. În bani româneşti, ziua de muncă se ridica însă cam la salariul românesc pe-o săptămână.

Panta Ardelean era dintre sârbii care hotărâseră să rămână la pământ. Vecinii săi plecaseră de mult la muncă în Vest. Se întorceau din când în când în Lovce, pentru a-şi ridica case sau mici ateliere. Pentru forţă de muncă apelau la meseriaşii români, care nu duceau dorul marilor obiective, ritmului construcţiilor scăzând imediat după prăbuşirea comunismului. În august 1990, nevoia de muncitori în construcţii în Iugoslavia era mult mai acută decât cea de agricultori. Zonele româneşti ce resimţeau acut migraţia forţei de muncă erau: Moldova Nouă, Bozovici, Oraviţa şi Reşiţa.

Echipe întregi de meseriaşi români puteau fi întâlnite pe şantierele din Iugoslavia, unde construiau case particulare sau diverse obiective socio-culturale. Unii preferau să-şi petreacă concediile de odihnă pe şantierele din ţara vecină. Despre ei acasă se ştia că erau la mare, în concedii medicale, învoiţi de şefi ori că-şi abandonaseră pur şi simplu serviciul. Însă merita efortul, întrucât un bun constructor primea şi 50 de mărci pentru ziua de lucru.