Limba romănă şi aventurile ei/Perle de cultură: securist – securitist

În rîndurile ce urmează voi da în stampă, adică voi da de obşte în presă, la gazetă, la tipar (stampă), cîteva “perle de cultură”, alese pe sprînceană din bogata recoltă ce ne-mbie, atît în ziare şi-n cărţi, la radio şi la televiziune, cît şi-n conversaţiile curente ale vorbitorilor de limba română.

Dar înainte se cade să formulez un cuviincios punct de vedere. Politica editorială a “Jurnalului Naţional” nu este nicidecum treaba mea: lucru evident, desigur. Observ, totuşi, nişte ciudăţenii. În aprilie 2008, prestigiosul cotidian a hotărît să adopte ortografierea cu î. Decizie salutară (adică sănătoasă), prin urmare, demnă de a fi şi salutată. “Noi scriem cu î” se titra glorios în prima pagină. Iar la sfîrşitul lunii mai, cotidianul îmi găzduia Pomelnicul aberaţiilor de-a moaca. Apoi, fără vreo explicaţie justificativă, redacţia a revenit la vechiul statut, articolele fiind tipărite cu â peste tot, dar îngăduind şi excepţii cu î, uneori la acelaşi semnatar de text imprimat cu â. Lăsînd la cheremul fiecărui autor tratarea ortografiei, cotidianul (în care, iată, semnez această “cronică de limbă”) contribuie – involuntar, pare-se – la haosul din presă. Mă rog, asta era piesa în care mă mulţumeam să-mi joc rolişorul de trei vorbe şi să duc tava cu pişcoturi. Dar mîrîiam în culise. Prin octombrie, scriam despre Fapte şi făptaşi, făgăduind să fiu, măcar o dată sau de două ori pe lună, “paznic de far” la cuvinte, spre a reveni astfel cu alte “observaţii şi băgări de seamă gramaticeşti” privind limba română. Mă ţin de vorbă şi vă convoc la o anchetă de Securitate în tovărăşia unui “securist”. Ce scrie în fişa lui de cadre?

Într-o stranie unanimitate, generată fie de ignoranţă, fie de neglijenţă în exprimare, se scrie (în presă şi în cărţi) şi se rosteşte (la radio şi la televiziune) securist. Cuvîntul este derivat – cu totul greşit, din păcate pentru cei care îl folosesc – de la substantivul comun securitate, devenit numele propriu oficial, Securitate. Astfel era desemnată celebra instituţie care, între alte sarcini şi misiuni, şi-a exercitat în ţara noastră (pînă în 1989) şi atribuţiile cenzoriale.

Poliţia de Siguranţă a regimului monarhic, zis şi “burghezo-moşieresc” din România, şi-a căpătat, odată cu instaurarea comunismului la putere, numele de Securitate. Termenul siguranţă este italian de origine, sicurezza (venit acolo din neo-greacă). Cel de securitate (cu acelaşi sens) este de provenienţă franţuzească, sécurité şi se trage din latinescul securitas-securitatis. Ambele cuvinte (indiferent de filiera pe care au intrat în limba noastră) au acelaşi înţeles.

Dicţionarul explicativ al limbii române  glosează la cuvîntul-matcă Securitate: “Totalitatea organelor de stat care au ca sarcină apărarea orînduirii sociale şi de stat prin urmărirea, descoperirea şi lichidarea uneltirilor şi acţiunilor duşmănoase îndreptate împotriva orînduirii socialiste” (DEX, 1975).

La rîndul său, securist este un neologism de sorginte franţuzească, secouriste, şi înseamnă “salvator, cel care acordă un ajutor (de natură medicală) dînd primele îngrijiri unui rănit într-un accident”. La noi, aceşti “salvatori” au fost numiţi salvamontişti (salvamonţi), cei care acordă primul ajutor accidentaţilor în ascensiuni montane, alpiniştilor ghinionişti sau imprudenţi, victimelor unei avalanşe etc. şi salvamarişti (salvamari ), cei care dau primul ajutor victimelor similare ale mării, înecaţi, înotători, imprudenţi etc.

Semnalez în treacăt, fiindcă este din acelaşi domeniu, substantivul security (din germ. Sekuritt): “geam de siguranţă cu o rezistenţă mecanică mărită şi care, datorită tensiunilor interne obţinute în urma unui tratament termic, se transformă la spargere în pulbere, fără a forma cioburi şi aşchii” (DEX).

Aşadar, în concluzie, salvamonţii şi salvamarii sînt securiştii români. Iar Salvamont şi Salvamar sînt denumiri convenţionale desemnînd acele organisme ce dau primul ajutor victimelor muntelui, respectiv victimelor mării.

E lesne de înţeles că Securitatea (instituţie cu sarcini represive specifice) a generat securitişti, nicidecum securişti (adică salvatori). Deşi nu de puţine ori au fost destui presari (gabori, poliţai, miliţieni, agenţi de represiuni) care, din omenie, au dat un prim-ajutor ca securişti…

Memento

Cu ocazia fiecărui nou articol despre Limba română şi aventurile ei voi reaminti cititorilor cîteva “reguli de aur”din Pomelnicul aberaţiilor de-a moaca (tipărit de “Jurnalul Naţional” în aprilie 2008.

1. Iertarea se cere, scuzele se prezintă.

2. Ora douăsprezece – nu doisprezece.
Azi, două noiembrie, la ora două după-amiază: corect.
Azi, doi noiembrie, la ora doi după-amiază: greşit.

3. Pericol – nu periculozitate, că riscăm să apară şi “barbarismul” primejdiozitate.