LOGICA BANILOR / Patriciu-Tăriceanu, uniţi de miliarde

Evoluţia scandalului concesiunilor în Marea Neagră ridică mai multe semne de întrebare decât răspunsuri primite. Descâlcirea iţelor pare să îl lege tot mai mult pe omul de afaceri Dinu Patriciu de afacerea concesiunilor.

Dinu Costache Patriciu vrea să pună batista pe ţambal în scandalul concesiunilor din platoul continental al Mării Negre, tocmai intrat în jurisdicţia României. Faptul că un angajat al Rompetrol, Ion Vidu, era şi salariat la Sterling, beneficiara contractului petrolier semnat de premierul Tăriceanu şi Dorin Marian, este considerat minor de Patriciu. Nici că şeful de la “Resurse Minerale”, Ghe. Buliga a fost dat afară de Tăriceanu fără explicaţii după ce nu a acceptat contractul de concesiune în favoarea companiei Sterling nu pare să-l tulbure pe miliardarul petrolist. Legăturile de decenii dintre Dinu Patriciu şi Popescu Tăriceanu au devenit benefice pentru progresul ambilor. Tăriceanu avansa pe scara politică, iar Patriciu îşi trecea în portofoliu rafinării. Palatul Victoria a devenit în perioada 2004-2008 un loc de întâlniri al celor doi şi, prin venirea lui Dorin Marian ca şef la Cancelaria primului-ministru, o frăţie de prieteni. La prima citire îi unea doar războiul cu Băsescu, artizan al băgării lui Patriciu în dubă. Dar şi loc de negociere cu Monica Macovei. Un loc unde ordonanţele circulă ca unse cu petrol. Patriciu a devenit la sfârşitul guvernării Tăriceanu cel mai bogat om din România. (DAN CONSTANTIN)

---

Primul semn de întrebare îl ridică destituirea în 2006, de premierul Călin Popescu Tăriceanu a lui Gheorghe Buliga de la conducerea Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale (ANRM), imediat după ce a refuzat să semneze la Aberdeen că statul român cedează drepturile sale de împărţire a producţiei în favoarea canadienilor. “Sterling îmi pusese în faţă mai multe documente prin care statul român renunţa la drepturile sale. Erau în engleză. Eu n-aveam nici o împuternicire să semnez aşa ceva. În timpul mandatului meu eu n-am văzut nici un document prin care Sterling să îşi extindă perimetrele...”, declara Gheorghe Buliga în interviul acordat Jurnalului Naţional.

După ce Buliga a refuzat să semneze, a fost schimbată legea petrolului. Printr-o Ordonanţă de Urgenţă din 2007, Guvernul a abrogat o parte din legea petrolului care spunea că “prevederile acordurilor petroliere aprobate de Guvern rămân valabile, pe întreaga lor durată, în condiţiile în care au fost încheiate”.

CONFLICT DE INTERESE
Ulterior, statul român a descoperit că ANRM nu poate să fie şi reglementator şi actor în piaţă prin cota deţinută la cele două zăcăminte. Motiv pentru care a fost şi adoptată Hotărârea de Guvern 1447/2008, care scoate ANRM-ul din conflictul de interese, dar lasă concesiunea numai la Sterling, fără să includă în proiect Romgaz. Însă Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale a descoperit acest fapt la 12 ani de la privatizarea Rompetrol şi numai după modificarea legii petrolului. “Teoretic, Romgaz ar fi putut intra în concesiune, dar nimeni nu a solicitat aşa ceva, nici de la Guvern, nici din altă parte pe parcursul aprobării actului adiţional”, spunea recent Mihai German, director în cadrul ANRM.

18 MILIARDE DE METRI CUBI
Iancu, îl contrazice pe Dinu Patriciu, care a declarat sâmbătă că în Marea Neagră, rezervele de petrol din platoul continental sunt foarte mici, de 5-10 milioane de tone de ţiţei, iar cele de gaze de 10 miliarde de metri cubi. Potrivit Hotnews.ro, Iancu susţine că ANRM i-a comunicat oficial ca Sterling Resources ar fi descoperit deja în cele două perimetre din Marea Neagră 18 miliarde de metri cubi de gaz, aproape dublu faţă de cât a spus Patriciu pentru toată zona.

CONEXIUNEA DORIN MARIAN
Dinu Patriciu a mai precizat sâmbătă şi că va lucra în continuare cu Dorin Marian, fost şef al cancelariei primului-ministru şi semnatar al contestatei Hotărâri de Guvern prin care Sterling rămâne cu concesiunea şi statul cu redevenţa. “Sunt prieten cu Dorin Marian, care a lucrat în Rompetrol şi va lucra cu mine pentru că este geolog. Nu putem merge până în pânzele albe cu teoria conspiraţiei”, a spus Patriciu.

Cu câteva zile înainte, Nicolae Vidu şi-a dat demisia din funcţia de administrator al Rompetrol Well Services. Asta după ce presa a aflat că este şi director adjunct al Midia Resources, sucursala de apartament a firmei canadiene Sterling Resources. De asemenea, cele trei firme pe la care au trecut perimetrele, Arco Midia, Paladin şi Sterling au avut sediul la aceeaşi adresă, a casei de avocatură “Petru Buzescu”.

STATUL A LUCRAT PENTRU PATRICIU
Între timp, s-a mai descoperit şi că Laurian Bădulescu, primul preşedinte al ANRM a avut legături multiple cu Rompetrol şi cu firmele care au concesionat perimetrele Pelican şi Midia. Potrivit site-ului vot.ro, Laurian Bădulescu, fost europarlamentar PSD, a fost negociatorul şef în recuperarea creanţei Libia şi a pledat ca aceşti bani, 88 de milioane de dolari, să revină Rompetrol şi nu statului român. Între 1993 şi 1996, Bădulescu a ocupat funcţia de preşedintele ANRM. În 1993, Rompetrol s-a privatizat. Cum Rompetrol avea drepturi de explorare a zăcămintelor XIII Pelican şi XV Midia, Laurian Bădulescu a avut şi responsabilitatea relaţiei cu investitorii de la Rompetrol. Ulterior, el a fost numit şi şef al comisiei însărcinate de Ministerul Industriei să negocieze creanţa Libia.

TRASEUL DOCUMENTELOR
În anul 2000, la doi ani după ce Dinu Patriciu preluase Rompetrol, Laurian Bădulescu apare ca unul dintre cei mai importanţi acţionari minoritari, cu 2% din titluri. Mai mult, presa vremii a relatat că Bădulescu a fost chiar vicepreşedinte al Rompetrol şi preşedinte al Consiliului de Administraţie al Enterprise Oil, compania care a primit în 1992 dreptul de explorare şi împărţire a producţiei alături de CanadianOxi şi Rompetrol. Cătălin Predoiu nu a semnat Hotărârea de Guvern din noiembrie prin care Sterling a ajuns stăpâna celor două perimetre, în schimb a fost semnată de Dorin Marian.

La rândul său, a spus că Ministerul Afacerilor Externe a avizat actul normativ. Ministerul, însă îl contrazice pe Dorin Marian şi spune că nu a dat undă verde. Ba mai mult, MAE a subliniat că, la momentul respectiv, o parte a regiunii în care se dorea extinderea zonei contractuale a firmei Midia Resources se află în zona în disputa între România şi Ucraina şi că numai operaţiunile de explorare sunt permise.

“După pronunţarea definitivă şi irevocabilă a Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga, titularul (Sterling – n.r) va avea dreptul de a executa operaţiuni petroliere de exploatare în suprafeţele ce vor fi atribuite statului român”, a citat premierul Emil Boc din contractul desecretizat.

Legături vechi, vechi – Patriciu în Palatul Victoria

Legăturile lui Dinu Patriciu cu membrii Guvernului Tăriceanu sunt cu mult mai strânse decât vor să recunoască omul de afaceri şi fostul premier.

Prietenia lor a apărut de notorietate imediat după Revoluţie, când în 1990 au format aşa-numita Aripă Tânără din PNL, care a dus la diviziunea partidului condus de Radu Câmpeanu. Jocurile erau dirijate pe atunci de proaspătul SRI care făcea şi desfăcea multe pe scena politică. Cei doi tineri liberali au avut un rol-cheie în următorii ani în toate furtunile din PNL – şi în sciziuni şi în unificări, o dată cu înaintarea în vârstă avansând şi afacerile celor doi. Tăriceanu a condus o vreme Ministerul Industriei, în perioada 1996-1997. Tot de atunci, Dinu Costache Patriciu se orientează brusc spre domeniul petrolier, păstorit de bunul lui prieten Tăriceanu.

Întâmplător sau nu, în acea perioadă, Patriciu cumpără Rafinăria Vega Ploieşti printr-o privatizare despre care au curs râuri de cerneală. Jurnalul Naţional a surprins un episod interesant legat “de transporturi” pe Dunăre care miroseau a contrabandă cu produse petroliere provenind de la Vega. Tot în perioada 1996-2000, când Tăriceanu avea o poziţie-cheie în Guvern şi apoi în Parlament, în Comisia de privatizare, Patriciu devine acţionar majoritar la Rompetrol şi cumpără Petromidia. Petrolistul intrat în opoziţie după anul 2000 sprijină material PNL şi reuşeşte să-şi impună prietenul la şefia partidului, poziţie din care devine premier după alegerile din 2004.

La Rompetrol şi-au găsit serviciu şi Dorin Marian, fost şef al Administraţiei prezidenţiale în regimul Constantinescu, şi Cătălin Harangea, după debarcarea din fruntea SIE. Se deschide o perioadă excelentă de prosperitate pentru Costache Dinu Patriciu, afacerile cu petrol fiind pe val. Necazul vine de la dosarele deschise de Parchet, care stimulate de Palatul Cotroceni aveau ţintă dublă – Patriciu-Tăriceanu. Premierul, care nu era încă în conflict deschis cu Traian Băsescu, a chemat-o pe Monica Macovei, ministru al Justiţiei, pentru “negocieri” cu inculpatul. Totuşi, Patriciu este reţinut de procurori în mai 2005. Jurnalul Naţional a relatat că Patriciu a fost de mai multe ori la Tăriceanu, în Palatul Victoria, dar Guvernul a ţinut ascuns registrul de intrări-ieşiri.

În 2007, în februarie, Dorin Marian, angajat al Rompterol şi prieten bun cu Dinu Patriciu, devine prim-consilier al lui Popescu Tăriceanu şi din 12 iulie 2007 şef al Cancelariei Primului Ministru, cu rang de ministru. Exact când Patriciu devine cel mai bogat român, prin vânzarea Rompterol către principala companie petrolieră de stat din Kazahstan.

Dorin Marian şi Tăriceanu aprobă din Palatul Victoria un contract controversat cu firma Sterling. Presa l-a titrat “ultimul tun”. (Dan Constantin)

Consumul ţării pe patru ani

Petrom are concesionată aproape jumătate din suprafaţa câştigată de România la Haga în urma procesului cu Ucraina. Potrivit lui Dinu Patriciu, Petrom are concesionaţi circa 4.000 de kilometri pătraţi din cei 9.700 de kilometri pătraţi pe care Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ) ne-a lăsat stăpâni. Şi Bogdan Găbudeanu, demis recent de la conducerea Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale (ANRM) preciza vineri că sunt deja concesionaţi 5.000 de kilometri pătraţi, din care Petrom are concesionată 80% din suprafaţă, iar Sterling de 20%. “De ce nimeni nu s-a legat de Petrom şi s-au legat de Sterling?”, s-a întrebat Găbudeanu la o conferinţă de presă. Zona rămasă liberă, va fi împărţită în 5 perimetre în termen de trei-şase luni care ulterior vor fi scoase la licitaţie, a spus fostul preşedinte al ANRM. Potrivit estimărilor, în zona rămasă României, s-ar afla 70 de miliarde de metri cubi de gaze naturale şi 12 milioane tone de ţiţei. România a obţinut la Haga 79,34% din aria de 12.000 de kilometri pătraţi disputată cu autorităţile de la Kiev.

Ceauşescu a negociat dur exploatarea petrolului din Marea Neagră

În ultimele zile, în mass-media din România abundă ştirile referitoare la concesiunea acordată de statul român companiei canadiene Sterling Resources Ltd., în scopul explorării şi exploatării zăcămintelor de hibrocarburi existente pe platoul continental al Mării Negre (în Perimetrele XIII Pelican şi XV Midia).

Ceea ce se cunoaşte doar de un număr restrâns de specialişti este faptul că Nicolae Ceauşescu a fost cel care, în vara anului 1973, a iniţiat desfăşurarea de tratative preliminare cu 16 firme petroliere străine în vederea exploatării resurselor energetice româneşti din subsolul Mării Negre. La sfârşitul acelui an, Bujor Almăşan, ministru al Minelor, Petrolului şi Geologiei, a întocmit şi trimis la Cancelaria CC al PCR o notă secretă privind stadiul tratativelor respective.

Pe baza documentului menţionat, Vasile Pungan – la acea vreme, consilier al lui Nicolae Ceauşescu, apoi, la începutul anilor ’80, ministru al Comerţului Exterior şi Cooperării Economice Internaţionale – a întocmit la 25 decembrie 1973 un document-sinteză, intitulat “Notă cu privire la explorarea şi exploatarea zăcămintelor de petrol din platforma continentală românească a Mării Negre în cooperare cu firme străine”, care a fost analizat împreună cu nota lui Bujor Almăşan în cadrul şedinţei din ziua de 26 decembrie 1973 a Comisiei de partid şi de stat pentru dezvoltarea cooperării economice a RS România cu alte ţări.

Menţionăm faptul că documentele respective se află, în prezent, la Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar 194/1973, volumul II, filele 70-86, iar firmele străine cu care reprezentanţii României au purtat discuţii au fost următoarele: Gulf Oil Corporation, South East Asia Oil Gas Co and Associates, Marathon International Oil Company, Shell International Petroleum Company Ltd., Texas Pacific Oil Company, Cities Service International, American Oil Company (AMOCO) – Standard Oil Company (Indiana), Esso Exploration Inc., Zapata Corporation, Whitestone International (toate fiind companii americane), Saga Petroleum A.S. (Norvegia), Societe Nationale des Petroles D’Aquitaine (Franţa), DEMINEX (Republica Federală Germania), Koyo International (Japonia), British Petroleum (Marea Britanie), Canadian Industrial Gas and Oil (Canada).

În documentul întocmit şi semnat în anul 1973 de ministrul Bujor Almăşan s-a precizat, printre altele, faptul că tratativele cu cele 16 firme străine s-au purtat în perioada iulie-noiembrie 1973 şi, în cursul acestora, reprezentanţii României au prezentat “informări cu totul generale privind geologia părţii de răsărit a ţării noastre, precum şi a platformei continentale româneşti a Mării Negre. Totodată, au fost arătate volumele de lucrări de cercetare geologică executate şi principiile de bază avute în vedere de partea română pentru cooperarea cu firme străine la explorarea şi, în caz de succes, la exploatarea zăcămintelor de petrol din zona românească a Mării Negre”.

CONDIŢIILE ROMĂNIEI
În acelaşi document, au fost menţionate toate condiţiile părţii române (în număr de 9) discutate cu reprezentanţii firmelor străine, pentru explorarea şi exploatarea resurselor energetice româneşti din Marea Neagră. Condiţiile respective le redăm integral, ad-literam, astfel:

● partenerul străin preia în întregime riscul explorărilor, sumele cheltuite putând fi recuperate numai dacă se descoperă zăcăminte de petrol, economic exploatabile;

● lucrările seismice şi de altă natură executate de partea română vor fi plătite de partenerul străin, la semnarea contractului, pe bază de preţuri mondiale;

● la efectuarea lucrărilor de explorare şi exploatare, partea română va avea prioritate pentru prestări de servicii şi livrări de utilaje şi materiale, în condiţii de egalitate cu alţi furnizori, cu plata imediată în valută liberă;

● în cazul descoperirii unor zăcăminte de ţiţei exploatabile economic, partenerul străin va finanţa toate investiţiile necesare punerii lor în producţie;

● sumele investite de partenerul străin vor fi considerate credite acordate părţii române, recuperarea lor făcându-se într-o perioadă ce se va conveni (în jur de 10 ani), dintr-o cotă din producţia de ţiţei, valorificată la preţul pieţei;

● restul producţiei de ţiţei va fi împărţit între partea română (în contul taxelor şi impozitelor) şi partenerul străin (în contul compensării riscurilor de explorare şi ca dobândă la capitalul investit);

● partea română va avea prioritate la cumpărarea, la preţul pieţei, a ţiţeiului cuvenit partenerului, dacă acesta îl oferă spre vânzare;

● partea română va fi proprietara exclusivă a rezervelor descoperite, a ţiţeiului produs şi a tuturor bunurilor fixe (sonde, inclusiv echipament, platforme şi instalaţii de producţie, conducte, rezervoare etc.);

● partenerul străin va participa, în cadrul unei societăţi mixte, la construirea şi exploatarea unei rafinării în Dobrogea, care va prelucra ţiţeiul produs în cadrul cooperării şi din alte surse (Bujor Almăşan se referea la viitoarea rafinărie de la Midia-Năvodari, unde urma să fie prelucrat în principal petrol iranian – n.n.).

Trei dintre companiile cu care reprezentanţii României au purtat discuţii în anul 1973 (Gulf Oil Corporation, Saga Petroleum A.S. şi DEMINEX) au propus cote de împărţire cu statul român a producţiei de hidrocarburi din Marea Neagră “similare celor practicate în Indonezia, în contractele încheiate până în 1970”, adică “40%-50% pentru recuperarea investiţiilor şi a cheltuielilor de extracţie, 10%-20% (pe timp de 10-20 ani) pentru compensarea riscului şi a dobânzilor la credite.#

PROPUNERILE MINISTRULUI ALMĂŞAN
Deoarece specialiştii români au desfăşurat până la sfârşitul anului 1973 lucrări de prospecţiuni seismice, în vederea descoperirii unor condiţii structurale favorabile acumulărilor de petrol, Bujor Almăşan a propus lui Nicolae Ceauşescu să fie verificată existenţa condiţiilor respective prin “executarea, într-o primă fază, a cinci sonde de cercetare geologică, cu adâncime medie de circa 4.000 metri”, costurile lucrărilor efectuate până în acel moment, precum şi cele necesare pentru sondele de cercetare fiind estimate la circa 25 milioane de dolari (la valoarea de atunci a monedei americane).

Totodată, ministrul Minelor, Petrolului şi Geologiei a precizat în nota menţionată: “În cazul unor rezultate favorabile, lucrările de cercetare vor trebui extinse, concomitent cu punerea în producţie a zăcămintelor descoperite, ale căror rezerve recuperabile, pe baza gradului actual de cunoaştere, pot fi evaluate la 20-50 milioane de tone. În aceste condiţii, pentru punerea lor în exploatare (foraj sonde, instalaţii de producţie şi transport etc.) ar fi necesare investiţii de ordinul a 100-200 milioane de dolari.

Primele lucrări de foraj ar putea începe, cu forţe proprii, în anul 1976, când MICMG (Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini Grele) va termina construcţia platformei de foraj marin (Bujor Almăşan se referea la prima instalaţie de acest gen construită în România, la Galaţi, care a fost lansată la apă în ziua de 9 noiembrie 1975).

În cazul unor rezultate pozitive, primele platforme de foraj pentru exploatare, construite în ţară, ar putea intra în funcţiune numai după 1980, iar exploatarea propriu-zisă a petrolului nu ar începe înainte de 1983.

Având în vedere lipsa noastră de experienţă în acest domeniu, pentru asimilarea în ţară a platformei de foraj de exploatare şi a tuturor instalaţiilor şi echipamentelor de producţie şi transport, ar fi necesară achiziţionarea de licenţe şi importuri de completare, care implică un efort important în valută liberă.

În cazul unei cooperări cu o firmă străină cu experienţă, riscul cercetărilor geologice şi întregul efort financiar sunt preluate de aceasta, iar dezvoltarea cercetării şi punerea în producţie a unor eventuale zăcăminte se vor putea reduce la aproximativ jumătate din timp.

ROMĂNIA, PESTE 50%
Aspectele care apar mai puţin favorabile, în cadrul unei astfel de cooperări, sunt acordarea unei cote din producţia de ţiţei pentru compensarea riscului, rambursarea creditelor în ţiţei şi reducerea valorii prestaţiilor părţii române, ţinând seama că platforma noastră de foraj nu va putea intra în funcţiune decât în anul 1976, iar platforma de foraj exploatare, după 1980.

În scopul punerii în valoare a potenţialului petrolier al platformei continentale româneşti a Mării Negre într-un termen scurt şi fără eforturi financiare, în special valută liberă, propunem continuarea tratativelor cu cele cinci firme selecţionate (Gulf Oil Corporation, Cities Service International, Saga Petroleum A.S., Societe Nationale des Petroles D’Aquitaine, DEMINEX – n.n.) în vederea obţinerii unor clauze contractuale cât mai avantajoase, în funcţie de actuala conjunctură a pieţei ţiţeiului, în special cu privire la reducerea cotelor din producţia de ţiţei, care urmează a fi preluate de partener în contul recuperării investiţiilor, a riscului şi a dobânzilor la credite (subl. n.)”.#

În cadrul şedinţei din ziua de 26 decembrie 1973 a Comisiei de partid şi de stat pentru dezvoltarea cooperării economice a RS România cu alte ţări, Nicolae Ceauşescu a aprobat propunerile lui Bujor Almăşan şi Vasile Păţan privind continuarea tratativelor cu companiile petroliere Gulf Oil Corporation, Cities Service International, Saga Petroleum A.S., Societe Nationale des Petroles D’Aquitaine şi DEMINEX. Cu acel prilej, liderul Partidului Comunist Român a susţinut ideea ca statul român să coopereze cu firmele străine, dar să nu se cedeze acestora mai mult de 50% din petrolul extras de pe platforma continentală românească a Mării Negre. “Să nu depăşim 50% din petrol – a declarat Nicolae Ceauşescu. Tot ceea ce este mai mult de 50% din petrol, să nu fim de acord. Pe această cale să mergem. Între timp, să trimitem ceva oameni să lucreze pe diferite platforme (...) Să trimitem şi ingineri să lucreze acolo. Să luăm măsuri să pregătim oameni, să se reglementeze repede ce am discutat data trecută; să se urmărească toate aceste acţiuni, să nu fie lăsate aşa (subl. n.)”.#

Previziunile din documentele întocmite în 1973 s-au adeverit parţial în deceniile care au urmat. Astfel, la sfârşitul anului 1975 a fost lansată la apă prima platformă românească de foraj marin, botezată “Gloria”, iar după aproape un an, la 16 septembrie 1976, a început activitatea de foraj cu instalaţia respectivă, la o distanţă de 72 de mile marine în largul Mării Negre, la o adâncime a apei de 90 de metri. Ulterior, tot la şantierul naval de la Galaţi, au fost construite platformele de foraj “Orizont”, “Prometeu”, “Fortuna”, “Atlas”, “Jupiter” şi “Saturn”, iar la 7 mai 1987 a fost penetrat primul zăcământ petrolifer marin de pe platforma continentală românească a Mării Negre, acesta fiind exploatat încă de la început de societatea “Petromar” din Constanţa.

Potrivit ştirilor apărute în mass-media, în cursul anului 2008, SC “Petromar” Constanţa şi-a redus în mod semnificativ extracţia de petrol din blocul “Histria”, care cuprinde zăcămintele “Lebăda Est”, “Lebăda Vest”, “Sinoe” şi “Pescăruş”, de la 1.500 de tone pe zi (în anii 1997-1998) la peste 800 de tone (în 2008), cauza acestui declin fiind epuizarea treptată a resurselor existente în zăcăminte. În schimb, în aceeaşi zonă a crescut cantitatea de gaze naturale extrasă, iar până în luna decembrie 2008, “Petromar” urma să înceapă activitatea de exploatare în dreptul reperului Gura Portiţei, la blocul de petrol “Neptun” (zăcământul “IV Delta”), sperând să obţină din zona respectivă 200-400 tone de combustibil pe zi. Specialiştii estimau faptul că societatea constănţeană va atinge un nivel constant de producţie zilnică de 1.000-1.200 tone de petrol, fapt ce va permite menţinerea unei producţii anuale de peste 10 milioane de barili de ţiţei echivalent. (Lt. col. dr. Petre Opriş)