Măicuţele din clopotniţă

Prin deschizătura cortului şubred, vântul rece, înăsprit de picăturile mărunte şi dese de ploaie, flutură straiele negre ce atârnă pe sârmă, la uscat. Un căţel cu blana gălbuie se rostogoleşte pe sub ele, ca un şomoiog de paie adus de nicăieri. Aici a stat maica stareţă Cecilia Moldoveanu lunile de vară. Aici a făcut mâncare. Aici a spălat. Aici i-a omenit pe meşterii care şi acum, în gura iernii, stau cocoţaţi pe schele, cu mâinile lipite de pereţii sfinţi ai monumentului istoric.

Schitul Strâmbu de la Găiseni. Au venit tocmai din Maramureş, cu misiunea grea de a restaura o ctitorie cu 500 de ani în spate, a lui Neagoe Basarab. Uşa magaziei din placaj, de lângă cort, scârţâie prelung la fiecare rafală. Meşterii au reuşit să o termine la timp, cât să-i pună la adăpost pe cei cinci "vieţuitori" ai mănăstirii, aşa cum îşi numeşte maica stareţă colegii.

Într-un colţ, măicuţele au aşezat câteva vase, în altul stau munţi de lumânări. Pe un perete, muncitorii maramureşeni şi-au pus uneltele de lucru. În mijlocul încăperii au aşezat o masă mare, dreptunghiulară. Ieromonahul Nicolae Matei, duhovnicul schitului, învârte o şurubelniţă în piuliţele unui cuptor în care îşi făcuseră casă doi şoareci. "Aici noi suntem musafiri, nu şoarecii", râde cu poftă maica Cecilia.

L-a căutat pe Dumnezeu mereu. De când se ştie. În vorbele mamei, cu care se însoţea mereu în drumurile lor la biserici şi la mănăstiri, în cărţile pe care le citea, în ochii preoţilor pe care-i întâlnea şi care-i vorbeau cu înţelepciune şi har despre dragoste şi unire cu Hristos. "Ţin minte că mergeam şi cu mătuşa mea, Lucreţia, la Mitropolie, la Iaşi. Îmi plăcea să mă ating de fiecare haină monahală, să mă sfinţesc şi eu. Îmi doream enorm de mult să pot îmbrăca şi eu haina de călugăriţă. La un moment dat, chiar am întrebat-o pe mama ce şcoală trebuie să fac ca să devin călugăriţă. În casă la noi, de când am împlinit 7 ani, ţineam toate posturile. Mai târziu, am început să citesc foile pe care mama copiase cărţi întregi, Epistolia Maicii Domnului.

Scria de mână chiar şi vieţile sfinţilor, viaţa sfintei Filoteia din Argeş, de care m-am simţit extrem de aproape şi pe care o iubesc foarte mult." În ochii verzi ai maicii Cecilia, copilăria şi adolescenţa sa par două văpăi de paie. Au trecut repede, lăsând în urmă dorinţe de sfânt. Avea 20 de ani când a hotărât să renunţe la meseria de cusătoare. Terminase liceul de industrie uşoară-croitorie la Iaşi. Şi-a amintit de drumurile lungi şi întortocheate pe care le străbătea cu piciorul, în liceu, fără să simtă nici o greutate, către Mănăstirea Sihla. Acolo a simţit că nu poate respira alt aer decât cel mănăstiresc. Nu la mult timp de atunci a ajuns la Mănăstirea Vălenii de Argeş, unde a stat 18 ani, renunţând la tot ce, din lume, îi fusese aproape.

Vreme de doi ani, de supărare, tatăl ei nici măcar nu i-a răspuns la salut. Cu buzele strânse, cu mâinile împreunate la piept, o conducea la tren în rarele dăţi când venea acasă, îi aduna din magazinele de pe peron plase întregi cu dulciuri, i le punea la picioare şi stătea drept, fără să schiţeze nici un gest, fără să spună o vorbă, până ce trenul se făcea mic de-a lungul şinelor. "Ascultare necondiţionată", spune maica stareţă atunci când este întrebată cum de a ajuns aici. S-a îndoit de puterile ei, atunci când i s-a spus că va trebui să pună pe picioare un ansamblu mănăstiresc, mort de atâţia ani. Dar niciodată nu s-a îndoit de puterea pe care ţi-o poate da Cel de Sus.

A acceptat. O lună a făcut naveta la Giurgiu. Apoi, s-a instalat în clopotniţă. Acum, doarme pe jos, în vârful turlei, lăsând-o pe maica Macrina să-şi odihnească bolile în singurul pat din cămăruţa improvizată. "Când am intrat pe poarta mănăstirii nu am văzut decât o biserică înconjurată de schele putrezite, de 17 ani, de când erau fixate, de mormane de moloz înţepenit, de mizerie, de o curte neîmprejmuită, plină de gropi şi de mormane de pământ, vegetaţie crescută alandala. Atunci am realizat că nu pot să fac nimic ca om. Am închis ochii şi mi-am zis în gând: «Sfinte Nicolae, dacă este ca locaşul ăsta să fie spre slava lui Dumnezeu, trebuie să mă ajuţi». Şi m-a ajutat. Soarele se zărea prin tavan, aşa era de prăpădit. Am reuşit să-l reparăm. Când am refăcut pardoseala, începeam slujba la 5:00 dimineaţa, ca pe la 8:00, după ce le puneam masa, meşterii să se poată apuca de lucru. Niciodată nu am renunţat la slujbă. Şi asta ne-a ajutat mereu", povesteşte maica Cecilia.

Mâinile nu-i stau nici o clipă. În magazia improvizată şi-au aşezat aragazul, frigiderul, un raft cu alimente. Boarea de căldură de la radiatorul electric i-a îmbujorat şi mai mult obrajii maicii Macrina. Face ciorbă de peşte şi tocăniţă de cartofi pentru muncitori. La ora 13:00 masa trebuie să fie gata. Se sfieşte să vorbească despre ea. De cele mai multe ori, când are un pic de răgaz, se retrage în clopotniţă şi citeşte. A terminat Facultatea de Teologie, la fel ca şi superioara sa, şi-şi doreşte acum să poată termina şi masterul. Nu o mai sperie de multă vreme frigul, neajunsurile, stivele de lemn sau cărămizile ce-i amintesc de trudă şi de neobosire. Nici înghesuiala dintr-o rulotă, unde au dormit la început.

A trecut prin multe mănăstiri care aveau nevoie de puterea ei de muncă şi de spiritul ei puternic şi întreprinzător. A ajuns chiar şi în Erihon, la o mănăstire românească, unde a învăţat să gătească şi altceva decât româneşte, unde a învăţat chiar să rupă câteva cuvinte în arabă. Iar în trei ani, cât a stat acolo, a reuşit să pună pe picioare un hotel înfiinţat pe lângă biserică, pentru pelerinii care poposeau în comunitatea românească. Şi-a învins teama de a zbura cu avionul, acum struneşte cu măiestrie şi volanul maşinii. Pe toate le ia aşa cum i le dă Dumnezeu, cu încredere şi cu credinţa că telefonul mobil, internetul, şofatul sunt necesitate, şi nu trufie, atâta vreme cât ţii cont de vorba înţeleaptă: "Toate sunt îngăduite, dar nu toate de folos".

Acum plănuieşte să înveţe limba greacă. Din tavanul magaziei cade câte un strop de ploaie şi atinge scânteietor îmbrăcămintea neagră a măicuţei. Maica Macrina nici nu le ia în seamă. În bolboroseala ciorbei distingem cu greu o bătaie timidă în uşă. "Sărut mâna!", strigă veselă Cristina. Lumea multă din încăpere o fâstâceşte. Ochii i se înfierbântă, îşi înghite nodul din gât şi spune pe nerăsuflate: "Am venit să mă spovedesc, părinte". Ieromonahul Nicolae, duhovnicul mănăstirii, nu poate refuza pe nimeni. "Dacă cineva apelează la tine şi tu îl refuzi tocmai atunci când are mai mare nevoie de tine, l-ai pierdut. Şi tare greu e să-l mai aduci înapoi". Cristina este în clasa a IV-a. S-a apropiat de biserică în urmă cu şapte luni, când a sosit maica Cecilia.

Se uită fascinată la straiele lungi, până în pământ, ale maicilor, le iubeşte vocea caldă şi blândă şi simte că părintelui poate să îi spună orice, că totul se rezolvă. Nu ştie ce vrea să se facă când o să fie mare, deşi mama i-a cam spus de pe acum că şi-ar dori să o vadă doctoriţă. "Avem copii care se aruncă în braţele părintelui. Vin şi fac temele cu el, îi ajută la chimie, la fizică, la matematică. Câteodată le rezolvă problemele în două moduri, că nu ştie care este acceptată la şcoală, iar profesorii îi întreabă: «Cine v-a ajutat?», «Un prieten», răspund ei chicotind", povesteşte maica stareţă. În fiecare duminică, în biserică vine un diacon. Cu ajutorul profesorului de religie din sat, tinerii au început să calce pragul bisericii mai des. S-au strâns 20 de copii care acum cântă în corul format de diaconul bisericii.

Maica Cecilia zâmbeşte fericită. Pentru ea, faptul că oamenii vin să-i vorbească, oameni care poate nu s-au spovedit niciodată, deşi sunt acum bunici, este mulţumirea supremă. "Sătenii sunt nevoiaşi. Am întâlnit şi o familie care nu era botezată, de la nepot până la părinţi. I-am creştinat", îşi aminteşte preotul Nicolae. "Avem şi un bătrân de 90 de ani care nu lipseşte niciodată de la liturghia pe care o facem în fiecare zi", completează maica Cecilia. Afară, ploaia s-a înteţit. Prin aburul stropilor, ruinele chiliilor ce împrejmuiesc biserica par ca nişte stafii ciuntite. Măicuţele au înfipt, printre cărămizi, trandafiri, peste care au pus sticle tăiate la gât, ca să nu dea gerul peste plante. Peste pământul reavăn, paşii măicuţelor calcă blând. În faţa bisericii, pridvorul proaspăt construit este înviorat cu tufănele şi crizanteme în ghivece.

Pereţii bisericii sunt spălaţi de culoare. Din vechea pictură, abia dacă se mai zăreşte chipul vreunui sfânt. Doar pe catapeteasmă, în culori vii şi parcă nemaiîntâlnite, Maica Domnului şi Iisus Hristos veghează asupra celor care vin să li se închine.

Minunea care ţine vie speranţa
"Ieromonahul Nicolae stă în gazdă la o bătrânică. El o duce cel mai greu. Nu are pic de căldură", se vaită maica stareţă. Lucrările de restaurare a bisericii şi de construire a chiliilor sunt îngreunate din cauza lipsei banilor. "Tot ce am făcut până acum, platforma acestei case de lemn pe care o vom muta de aici de-ndată ce vor fi gata chiliile, cele două puţuri, dintre care unul de mare adâncime, totul a fost realizat numai prin donaţii. Ministerul Cultelor ne-a alocat două miliarde de lei vechi pentru recondiţionarea bisericii. Banii sunt insuficienţi. Muncitorii lucrează cu materiale aduse de pe o zi pe alta. Numai chiria a patru oameni care stau într-o cameră ne costă patru milioane de lei pe lună. Mâncarea o asigurăm noi." Maica stareţă nu disperă.

De fiecare dată când dă de greu îşi aminteşte de întâmplarea pe care trăit-o pe vremea când era la o altă mănăstire, acum 15 ani: "Pentru a renova ceva, luam cu împrumut o sumă, apoi, ca să o dăm înapoi, ne împrumutam la altcineva şi tot aşa. Era duminică, şi a doua zi trebuia neapărat să înapoiem banii. Am întrebat-o pe maica stareţă ce facem. Era tare îngândurată şi îmi repeta acelaşi lucru: «Cum o rândui Dumnezeu, om vedea ce o fi până mâine. Nu ştiu». După slujba de dimineaţă, se apropie de noi o femeie. Ne spune că în tinereţe a venit la mănăstire, unde a găsit mângâiere. Rămasă singură, îşi vânduse apartamentul şi îşi cumpărase o garsonieră. A mulţumit măicuţelor pentru căldura cu care a fost primită şi a scos din buzunar o bancnotă de 500.000 de lei. Mi-au dat lacrimile instantaneu. Atunci am văzut, poate pentru nu ştiu a câta oară, cât de mare este Dumnezeu". Cei care vor să ajute pot lua legătura cu maica stareţă Cecilia Moldoveanu la numărul de telefon: 0749-141.101.