x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Special Marele Cânt

Marele Cânt

de Simona Lazar    |    03 Oct 2010   •   00:00
Marele Cânt
Sursa foto: Desen de Sabin Bălaşa, colecţia Radu Cârneci/

Canticum Canticorum... Cea-mai-frumoasă-dintre-cântări a străbătut mileniile fără să-şi fi ciobit măcar un sunet. Mireasa şi Mirele sunt cele două braţe subţiri ale Diapazonului Lumii, care, odată atins, dă tonul Marelui Cânt.



„Este glasul celui drag!/ Iată-l vine, trecând din munte în munte, sărind peste co­line!/ Iubitul meu asemeni este iedului sălbatec, asemeni este puiului de ciută", îşi mângâie în cuvinte Mireasa alesul. Iar Mirele, în stih cristalin, îi răspunde: „Până a nu se răcori de seară şi până a nu se întinde umbrele, veni-voi către tine, tu muntele de zmirnă, co­lina de tămâie./ Mult frumoasă-mi eşti, iubita mea, şi fără de cusur!" (traducere în limba română de Gala Galaction şi Vasile Radu).

Splendid poem al transfigurării prin iubire, „Cân­ta­rea Cântărilor" e sublimarea jocurilor pre­nup­ţi­ale ale tuturor perechilor de pe pământ: El şi Ea, tresărind unul la pasul celuilalt, sorbindu-şi cuvinte­le şi răsuflarea, căutându-se, găsindu-se, rătăcin­du-se, regăsindu-se într-un sfârşit, pentru Eternitate.

Considerat de mulţi un poem erotic şi profan, „simplu" epitalam (cântec de nuntă) compus pentru căsătoria Regelui Solomon cu fiica Faraonului ori chiar cântec-nimb alcătuit de însuşi regele cel înţelept pentru frumoasa Sulamita, prin includerea sa în Sfânta Scriptură „Cântarea Cântărilor" provoacă alte întrebări şi interpretări. Nu cumva, dincolo de iubirea profană, fie ea şi a unui rege, există înţelesuri mult mai înalteĂ Adeseori literatura patristică a consemnat cântul drept „metafora perfectă a legăturii intime dintre Hristos şi Biserica Sa. Nu o dată în sfintele evanghelii Hristos e numit Mire, iar apostolul Pavel îi în­credinţează lui Hristos (singurul Bărbat desăvârşit) Bi­serica din Corint ca pe o fecioară neprihănită", scrie mitropolitul Bartolomeu Anania, după ce, mai înainte, afirmase: „Prezenţă singulară şi stranie în canonul Sfintei Scripturi, «Cântarea Cântărilor» e ca şi cum Venus din Millo s-ar fi rătăcit cândva, statuară, prin­tre mozaicurile Aghiei Sofia"...

Cel dintâi dintre marile poeme de dragoste ale lumii - Şir Haşirim (ebraică), Asma Asmaton (greacă), Cântarea Cântărilor -, poemul atribuit Regelui Solomon s-a îmbogăţit cu fiece traducere în alte limbi ale pământului... Limba română cunoaşte şi ea câteva variante ale Marelui Cânt, începând cu „Biblia de la Bucureşti" (1688; când pentru întâia oară fraţii cărturari Şerban şi Radu Greceanu aşază în limba Ţării cu­vin­tele cărţii cărţilor) şi continuând cu o serie de alte mi­nunate traduceri, interpretări şi parafraze - unele dintre ele prea puţin cunoscute - până către zilele noastre. Între acestea, „Biblia Vulgata" (Petru Pavel Aron - Blaj, 1760-1761), „Biblia de la Blaj" a lui Samuil Micu (1795); apoi variantele scrise de I. Heliade-Ră­du­les­cu (1869), I. Spartali (1898), Iuliu Dragomirescu (1901), Corneliu Moldovanu (1908), Marcel Romanescu (1925), Vasile Radu şi Gala Galaction (1938), Marcel Breslaşu (1938), Em. Păsculescu-Orlea (1940), Patriarhul Nicodim Munteanu (1944), Radu Cârneci (1973), Ioan Alexandru (1977), Bartolomeu Valeriu Ana­nia (2000), Dinu Ianculescu (2008)...

Acestea 16 - din multe altele - sunt „corpul" singurei antologii cu­noscute de acest fel în lume, un florilegiu al celor mai bune variante într-o limbă naţională a „Cântării Cântărilor". A fost să fie această limbă cea română, iar meritul aparţine aceluia pe care istoria literaturii l-a numit, pentru eternitate, „heraldul iubirii" şi al poeziei de dragoste, Radu Cârneci, poetul fiind chiar autorul uneia dintre „parafrazele" luminosului text biblic.

„Ide­ea dăinuirii prin Iubire, a înveşnicirii prin taina nun­ţii este comună tuturor interpreţilor, dar câtă variaţie de la un autor la altul, atât prin mijloacele de abordare, cât şi prin harul poetic al fiecăruia! Dincolo de traducerile propru-zise, se aşază celelalte interpretări, care probează, pe lângă talentul şi îndrăzneala autorilor, nebănuitele resurse poetice ale limbii române", spune Radu Cârneci, adăugând: „Cântarea Cântărilor este izvor de învăţăminte întru frumos, fecundând starea de graţie a poeţilor lumii de-a lungul veacurilor".

„Întreaga literatură cultă de dragoste îşi are începuturile în epitalamul Regelui Solomon", mai spune poetul care, între 1966 şi 1973, avea să creeze o parafrază cultă a „Cântării Cântărilor", bijuterie cu 1.000 de diamante strălucitoare dăruită Celeimaifrumoase: „... Nu mai aştept! Da, iar pornesc spre tine/ şi-n după-amiază te voi regăsi:/ colină dulce eşti de mirt în mine/ şi munte de tămâie îmi vei fi.// Mereu rămâi mereu Ceamaifrumoasă/ şi fără de cusur din câte sânt,/ odor între odoare, luminoasă,/ întâia-ntre femei pe-acest pământ!...".

×
Subiecte în articol: special