Mariana Nicolesco: România faţă în faţă cu libertatea

Pe celebra soprană Mariana Nicolesco evenimentele din Decembrie 1989, din România, au găsit-o la Milano. Era aclamată, ca de atâtea şi atâtea ori, pe scena mitică a Teatrului alla Scala: Regină în Belcanto, Primadonna Assoluta, Diva Divină.

Ceva mai târziu, ziarele lui ianuarie 1990 au relatat pe larg despre concertul de la Opera din Viena dedicat revoluţionarilor români. La acest concert, Mariana Nicolesco s-a aflat printre invitaţii de onoare.

JN: Cum aţi primit vestea imenselor tulburări din ţară, aşa cum le reflecta presa vremii?
Mariana Nicolesco: Ca pe un formidabil şoc emotiv. Aproape că nu-mi venea să cred că vedeam cu ochii mei la televiziune dictatorul huiduit de mulţimea aceea nesfârşită ce invadase Piaţa Palatului, fuga acestuia cu elicopterul, sfârşitul unui coşmar care durase atât de mult. Au venit apoi veştile înfiorătoare cu zecile de mii de morţi. Le-am propus atunci câtorva prieteni ca, odată calmul revenit, să interpretăm la Bucureşti, în memoria celor căzuţi, "Requiemul" de Verdi. Maestrul Riccardo Muti, pe atunci director artistic al Teatrului alla Scala, a fost imediat de acord, la fel ca şi marele bas american Samuel Ramey şi alţi artişti de seamă. Însă au început să apară dezminţirile cu privire la numărul celor care şi-ar fi pierdut viaţa, şi în acel context discutabil proiectul nostru a fost abandonat.

JN: Aţi făcut atunci, la Europa Liberă, un apel memorabil...
Mariana Nicolesco: M-am adresat într-adevăr românilor, cerându-le să nu se omoare între ei. De multe ori Patriarhul Teoctist a evocat cu multă căldură cuvintele mele din acele zile de foc.

JN: Aţi participat, la finele lui ianuarie 1990, la Concertul de Gală de la Staatsoper, din Viena, dedicat României...
Mariana Nicolesco: A fost un concert impresionant prin marele număr de celebrităţi ale artei cântului care au luat parte la acel act de simpatie pentru români şi de solidaritate, prin muzică, cu o naţiune care abia scăpase de dictatură şi care se afla în faţa unei mari necunoscute: libertatea.
Data la care a avut loc concertul m-a pus în încurcătură, pentru că în acea zi ar fi trebuit să fiu la Tokio, unde aveam să cânt la Suntory Hall şi să înregistrez opera "Simon Boccanegra" de Verdi, cu baritonul Renato Bruson. Dar am ţinut să particip la concertul închinat ţării mele natale la Opera din Viena, aşa încât, la numai câteva ore după încheierea acestuia, mă urcam, pe la 7:00 sau 8:00 dimineaţa, în avionul de Zürich şi de acolo, la prânz, îmi luam zborul cu Swiss Air spre Ţara Soarelui Răsare. La Tokio, alte peripeţii: ninsoare, furtună. Aeroportul închis. Şi iată că survine un miracol: vremea se linişteşte şi putem ateriza! Minunea a durat doar o jumătate de oră. Apoi, timp de trei zile, toate zborurile au fost deturnate spre Osaka.

JN: Regimul comunist v-a condamnat, în absenţă, la cinci ani închisoare pentru că nu v-aţi întors în ţară la terminarea studiilor la Conservatorul Santa Cecilia de la Roma...
Mariana Nicolesco: Terminasem într-adevăr studiile şi, mai mult, câştigasem la Milano cel mai important concurs de canto din lume, Concursul Voci Rossiniane. N-au vrut să-mi prelungească viza cu trei luni, cât cerusem pentru a debuta în America, unde eram invitată. Aşa că, în loc să mă întorc în ţară, am decis să urmez calea imperială pe care vocea cu care fusesem dăruită mi-o deschidea... Aveam să revin de-abia după douăzeci şi unu de ani şi jumătate...

JN: Până în iunie 1991 n-aţi apărut niciodată în faţa publicului românesc. Prezenţa dumneavoastră la Ateneul Român, Concertele Extraordinare pe care le-aţi oferit în acele zile, vocea unică, arta sublimă a cântului sunt date istorice care au înflăcărat inimile tuturor...
Mariana Nicolesco: A trebuit, într-adevăr, ca în loc de un singur concert, cum era prevăzut, să susţin trei concerte la rând pentru a răspunde cel puţin unora dintre miile de cereri de bilete de care mi s-a vorbit. Momente de neuitat, un entuziasm, o căldură, o bucurie generală, o adevărată incandescenţă cuprindea, seară de seară, publicul reunit sub glorioasa cupolă a Ateneului. O comuniune a sufletelor, care continuă şi acum.