Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Distinsul profesor Ioan-Aurel Pop are cuvântul: „Situația politică a Europei acelor timpuri era complicată (dar când nu a fost așa!) și, în unele privințe, seamănă cu ceea ce se întâmplă azi legat de granițele răsăritene ale Uniunii Europene și de Rusia. Europa avea atunci în frunte șapte mari puteri: Franța, Anglia, Rusia, Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman, Prusia (nucleul viitoarei Germanii) și Sardinia (unită cu Piemontul, nucleul viitoarei Italii). Aceste monarhii nu aveau toate același calibru, dar dominau scena politică a continentului. Unirea noastră s-a făcut între două războaie, anume Războiul Crimeii (1853-1856) și Războiul Ruso-Turc din 1877-1878. Înainte de Războiul Crimeii, după un lung șir de victorii contra turcilor început încă în secolul al XVIII-lea, Rusia se purta ca un fel de arbitru în Balcani, sub pretextul protejării intereselor popoarelor creștine ortodoxe oprimate de sultan. Pentru Principate, ea era oficial «puterea protectoare»”. Ce mai protecție! „De fapt, Rusia voia să-și croiască drum pe la noi pentru preluarea moștenirii «omului bolnav al Europei» (Imperiul Otoman), adică să-și extindă imperiul în tot sud-estul Europei. Evident, intra în concurență cu Austria (devenită în 1867 Austro-Ungaria), care urmărea și ea o extindere în regiunea care avea să fie denumită «butoiul de pulbere al Europei». Anglia și Franța aveau și ele mari interese economice în Imperiul Otoman (aproape muribund) și în statele aflate în sfera de influență a acestuia. Germania și Italia încă nu existau, dar veneau puternic din urmă prin nucleele lor (Prusia, respectiv Sardinia). Până la Războiul Crimeii, Rusia se purta ca protagonist în zonă. Noi eram puntea Rusiei spre Balcani, dovadă că Războiul Crimeii a început prin ocuparea (a câta oară?) de către ruși a Principatelor. În acest război însă, Rusia a fost învinsă de o alianță formată din Anglia, Franța, Sardinia și Imperiul Otoman și și-a pierdut – pentru o vreme – vechiul statut. Acest război a schimbat, în plan internațional, și soarta Țărilor Române, scoase din lentoarea Orientului și luate sub protecția Europei Occidentale”. Mai exact? „Concret, la Congresul de Pace de la Paris din 1856, regiunea de la nordul Gurilor Dunării (viitoarele județe Cahul, Ismail și Bolgrad) a fost redată Moldovei (după răpirea din 1812 a întregii Basarabii). Este clar că Rusia, Austria și Imperiul Otoman, care tindeau să ne stăpânească, nu aveau cum să ne iubească. Însă Rusia era la strâmtoare, fiindcă trebuia să intre în grațiile Franței, care domina acum Europa. Noi eram priviți de occidentali, după formula de la Istanbul, ca «provincii privilegiate ale Imperiului Otoman». Pentru opinia publică de departe conta mai mult sintagma de «provincie otomană», așa încât nu se prea făcea distincție între statutul creștinilor de la sud de Dunăre și al celor de la nord. Oricum, neavând statut de state independente, Principatele depindeau de puterea suzerană (Turcia) și de voința celorlalte mari puteri. Fiind autonome, Principatele puteau lua hotărâri prin forurile interne, dar, atunci când aceste decizii atingeau statutul lor internațional, marile puteri trebuiau să se pronunțe. Important este faptul că la Paris, în 1856, marile puteri au decis convocarea adunărilor ad-hoc la București și la Iași, pentru a se cunoaște voința românilor în legătură cu soarta viitoare a Principatelor”.
„Homo novus” a desăvârșit unirea
Iar românii și-au dorit unirea, evident. Dar cum a funcționat mecanismul acesteia, ce s-a schimbat din mers? La Conferința de Pace de la Paris se stabilise să fie ales un domn în Țara Românească și unul în Moldova, nu unul singur pentru ambele principate. Cum a fost ales colonelul Alexandru Ioan Cuza („homo novus”) și cum de au acceptat casele domnitoare alegerea unui militar de carieră? Ioan-Aurel Pop e prompt: „Unirea Principatelor este un act deopotrivă intern și internațional, ea realizându-se prin voința românilor, recunoscută treptat de marile puteri. Voința românilor nu se potrivea întru totul cu voința marilor puteri, pe de o parte, iar pe de alta, nici interesele și planurile marilor puteri nu erau concordante. Contra unirii erau în mod clar Turcia și Austria, Anglia a fost oscilantă, dar nu s-a opus vehement, iar Franța, Prusia, Sardinia și Rusia au sprijinit actul. Soluțiile de unire puteau să fie variate. Conferința de la Paris din 1858, după ce a luat act de hotărârile entuziaste de unire ale adunărilor ad-hoc, a decis o unire parțială, cu doi domni, două capitale, două adunări, două guverne etc.”. Decizie care n-a fost respectată de elita românească. „O asemenea «uniune» nu însemna deloc unirea dorită de români și exprimată democratic (la nivelul democrației de atunci) în 1857. Aici a intervenit «actul energic al națiunii române» – cum a spus Mihail Kogălniceanu – exprimat prin elita conducătoare a generației de la 1848. Atunci, conducătorii mișcării unioniste au lăsat deoparte orice neînțelegere și ranchiună, punând pe prim plan interesul național. Colonelul Alexandru Ioan Cuza era, într-adevăr, un «om nou», fără spiță domnească, ales tocmai pentru că el putea să împace spiritele divizate între candidații de sânge princiar”. Ingenioasă soluție! „Dubla alegere a lui Cuza a fost făcută în pofida dorinței marilor puteri și le-a pus pe acestea în fața faptului împlinit. De aici și până la unirea deplină mai era, însă, cale lungă, iar Cuza, cu spiritul lui organizat, a fost artizanul desăvârșirii unirii. Pregătirea militară l-a ajutat mult pe principe în structurarea noului stat, iar spiritul lui de dreptate a fost receptat de popor în multe feluri, inclusiv prin formularea «ocaua lui Cuza»”.
Abdicarea
Atunci, de ce a fost detronat Cuza, cel iubit de popor? A contat îndepărtarea lui de Mihail Kogălniceanu, una dintre cele mai luminoase minți ale României? Sau politicienii români au fost deranjați de viața dezordonată a ofițerului? Și cum s-a ajuns la alegerea unui domn străin, cum a fost instaurată o dinastie germană la cârma României? Cum s-a ajuns la familia Hohenzollern? Istoricul Ioan-Aurel Pop a întâmpinat șuvoiul mirărilor cu prudență: „Sunt mai mulți factori care au condus la abdicarea domnitorului unirii. Domnia lui autoritară, instaurată după lovitura de stat de la 2 mai 1864, nu a fost pe placul unora dintre marile puteri și al multor membri ai elitelor sociale, politice și intelectuale interne. Chiar și unii vechi democrați radicali de la 1848 nu vedeau cu ochi buni concentrarea puterii. Reformele rapide și multe, mai ales secularizarea averilor mănăstirești și legea rurală, i-au nemulțumit pe mulți proprietari funciari”.
Refuzul lui Filip de Flandra și călătoria incognito a lui Carol
În continuare: „Despărțirea lui Cuza de Kogălniceanu a fost, într-adevăr, de rău augur, pentru că marele sfetnic cu nume de râu basarabean era ponderat, învățat și înțelept. El era adeptul reformelor «fără pripeală», adică făcute temeinic, pentru a le da stabilitate. Apoi, principele s-a înconjurat de fel de fel de consilieri, mulți străini, simpli ariviști, fapt care i-a creat o imagine proastă și l-a rupt de celelalte instituții ale statului. Las la urmă viața privată, pe alocuri scandaloasă, dar și aceasta a avut rolul ei. Evident, nici cei care l-au detronat nu erau cu toții ușă de biserică și nu au urmărit numai binele obștesc”. Mai mult: „Motivația unora dintre ei era, însă, corectă: prezența unui principe străin în fruntea României fusese dorința românilor, exprimată prin adunările ad-hoc din 1857. De ce s-a ajuns la Casa de Hohenzollern este poveste lungă. Se știe că mai întâi i s-a propus tronul României prințului Filip de Flandra, dar acesta a declinat onoarea, chiar cu oarecare indiferență, ca să nu spun dispreț, după cum atestă unele mărturii. Și atunci, în mare grabă – fiindcă exista pericolul dezmembrării țării de către marile puteri – o mică delegație condusă de Ion C. Brătianu s-a deplasat în Renania, la Düsseldorf, pentru a-l invita ca principe al României pe Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. De îndată ce a obținut aprobarea, Brătianu a telegrafiat în țară pentru pregătiri, iar invitatul a călătorit incognito pe Dunăre până la Turnu Severin, intrând în București la 10 mai 1866. Adunarea Deputaților l-a votat în unanimitate ca domn al României”.
„Dacă elitele sunt bune, societatea funcționează, dacă nu, se ajunge pe căi rătăcite”
- Florian Saiu: Evenimentul istoric de la 1859 a intrat în memoria colectivă sub eticheta - una nedreaptă - „Unirea Mică”. A fost contestat atunci de unii și de alții, dar mai este contestat și astăzi, la 163 de ani distanță? Mai sunt „băgători de seamă” care să agite bățul prin gard, care să strige zeflemitor că Unirea principatelor a făcut-o Franța, nu poporul român?
- Ioan-Aurel Pop: Ideea aceasta de „unire mică” este recentă, de după 1989. Înainte, în timpul comunismului, nu se prea putea zice „marea unire” și nici „România Mare”, expresii considerate reminiscențe „burgheze”. Atunci, actul de la 1859 era numit „Unirea Principatelor”. Nu este corect să ierarhizăm asemenea evenimente capitale pentru existența românilor. Iar dacă zicem „unirea cea mare”, nu înseamnă că celelalte uniri au fost mici. Fără 1859, nu mai puteam avea nici 1918. Unirea din 1918 a fost numită „mare” nu fiindcă cea de la 1859 ar fi fost „mică”, ci pentru că a fost pasul final, pasul încununării unui proces, pasul prin care – ca printr-o minune, spuneau unii – s-au unit cu Vechiul Regat nu state românești, ci toate provinciile românești ocupate de străini. În general, în cazurile Germaniei și Italiei (în parte), vechi entități politice germane, respectiv italiene libere, s-au unit după principiul etnic și național. La noi, pentru unirea din 1918, a fost nevoie de o luptă politică îndelungată de emancipare națională contra unor imperii asupritoare. Las deoparte faptul că, înainte de 1918, provinciile românești înstrăinate reprezentau mai mult, ca suprafață și populație, decât România.
- Pretext pentru unii să bage bățul prin gard...
- Firește, discuții în legătură cu procesul unirii românilor au fost și vor fi mereu. Vă reamintesc că, înainte de deciziile capitale ale marilor puteri, au fost întrebați românii înșiși, iar aceștia s-au pronunțat, în mare majoritate, pentru unire. E drept că Franța ne-a ajutat mult în actul unirii, dar nu numai din simpatie pentru români sau din solidaritate de „gintă latină”, ci mai ales pentru promovarea propriilor interese la Dunărea de Jos și, în general, în sud-estul Europei. Mai sunt și unii care spun că elitele, adică o mână de oameni educați și bogați, au făcut unirea. Fals! Elitele au simțit pulsul poporului și l-au direcționat, organizat, amplificat. Dar așa s-a întâmplat oriunde și oricând. Toate comunitățile sunt ghidate de elite. Dacă elitele sunt bune, societatea respectivă funcționează, dacă nu, se ajunge pe căi rătăcite. Din fericire, elitele românești de la 1858-1859 au fost bune, de anvergură deopotrivă națională și europeană.
„Lumea noastră este în criză și pentru că nu mai are idealuri”
- Florian Saiu: Ce (mai) înseamnă să fii patriot astăzi, stimate domnule Ioan-Aurel Pop?
- Ioan-Aurel Pop: Vedeți, de la 1859 până azi e cale lungă, iar schimbările din ultimele decenii s-ar fi petrecut altădată în secole întregi. Binele și prosperitatea au crescut mult în Europa, SUA și în alte câteva locuri, asuprirea națională s-a redus substanțial, oamenii se mișcă mult și nu mai au sentimentul statorniciei. Mai grav este că oamenii nu mai au aplecare spre solidaritate și nici spre dialog direct. Coeziunile naționale au slăbit mult, iar „patriile” s-au relativizat. Patria însemna inițial locul de naștere, de viețuire și de îngropăciune al neamului de sânge, iar apoi al neamului de limbă, de origine, de credințe, de datini etc. Legătura cu pământul natal era foarte solidă. În Europa, a fost un timp când patriile au devenit state, adică adăposturi teritoriale pentru popoare (națiuni). Ele s-au ridicat pe ruinele imperiilor și regatelor mulținaționale, iar treaba aceasta s-a făcut adesea prin războaie și revoluții. Unii „analiști” de azi, care nu știu istorie, au tras concluzia că patriile și națiunile au fost de vină pentru multe conflicte armate din istoria omenirii. Ceea ce e fals, fiindcă războaiele nu au fost făcute de națiuni, ci în numele lor, iar războaie s-au purtat și în numele dragostei, al familiei, al religiei, al libertății, al democrației etc.
- În prezent „războinicii” mizează mai ales pe cartea democrației, a libertății...
- Oricum, să fii patriot azi înseamnă, pentru o mare parte dintre contemporani (mai ales tineri), că ești depășit de evenimente, că vii din alte timpuri sau că ești chiar periculos. Or, patriotul autentic (sunt și destui patrioți falși) este acela care-și iubește patria, iar iubirea este sentimentul general uman cel mai frumos, acela care ar trebui să ne țină împreună. Eu cred că lumea noastră este în criză și pentru că nu mai are idealuri. Un astfel de ideal poate să fie și dragostea de locul nașterii tale, de ai tăi cu toate ale lor, de «râul, ramul» lui Eminescu, de hore și de jocuri și chiar de sarmale și mititei. Dacă pe toate astea vrei să le vezi în floare, dacă muncești pentru acest scop și dacă nu dorești răul altor patrii și altor popoare (dacă-i urăști pe alții devii xenofob), atunci este de bine. Asemenea patrii conciliante și concordante ar putea forma o Uniune Europeană performantă.
- Oare?
- Este clar că patriotismul se deprinde, nu se moștenește, dar cine să-i mai învețe pe români despre toate aceste lucruri? Și cum să-i mai învețe, din moment ce unii diriguitori cred că UE se poate desăvârși numai prin distrugerea patriilor, prin crearea unui sentiment de non-apartenență la un loc anume, prin nivelare și omogenizare universală? Așa că patriotul (în sens bun) – falsul patriot a fost ridiculizat încă de Caragiale – are o soartă tristă azi, fiind confundat cu demagogul, cu arivistul, cu xenofobul. Eu, totuși, cred (împreună cu Radio „Europa Liberă” de odinioară) că, deocamdată, „locul românilor este în România”, adică în patria pe care au făcut-o strămoșii și pe care liderii de la 1859, ajutați de unii europeni, au fortificat-o prin nucleul statului național unitar român. De aceea, Alexandru Ioan Cuza și generația lui se cuvin prețuiți.
„Franța ne-a ajutat mult în actul unirii, dar nu numai din simpatie, ci mai ales pentru promovarea propriilor interese la Dunărea de Jos și, în general, în sud-estul Europei”, Ioan-Aurel Pop
„Mai sunt și unii care spun că elitele, adică o mână de oameni educați și bogați, au făcut unirea. Fals!”, Ioan-Aurel Pop
„Războaiele nu au fost făcute de națiuni, ci în numele lor, iar războaie s-au purtat și în numele dragostei, al familiei, al religiei, al libertății, al democrației etc.”, Ioan-Aurel Pop
„Unii diriguitori cred că UE se poate desăvârși numai prin distrugerea patriilor, prin crearea unui sentiment de non-apartenență la un loc anume, prin nivelare și omogenizare universală”, Ioan-Aurel Pop
„Patriotul are o soartă tristă azi, fiind confundat cu demagogul, cu arivistul, cu xenofobul”, Ioan-Aurel Pop
