Miez de noapte la metrou

Programul lor de muncă începe de regulă la miezul nopţii. Şi ajung acasă atunci când vecinii lor pleacă dimineaţa spre serviciu. În timpul zilei nu pot fi zăriţi în subteranele metroului, dar fără prezenţa lor constantă, noapte de noapte, în măruntaiele pământului, metroul nu ar mai funcţiona defel.  

Este miezul nopţii la metrou. La doar câ­te­va sute de metri de locul unde acum câ­te­va ore bucureştenii aşteptau ultimul tren de noapte, acum un grup compact de oa­meni se chinuiesc să străpungă platoşa groasă de un metru a tunelului. Perforarea peretelui se opreşte deodată brusc în momentul în care apa năvăleşte furios prin gaura abia dată. Este apa de infiltraţie din sol, care trebuie ţinută departe cu orice preţ de construcţia subterană. Bătălia cu ea se duce de mai bine de 25 de ani. Iar fără intervenţia constantă a acestor oameni, tunelele metroului s-ar deforma sub greutatea ei, prăbuşindu-se în cele din urmă. Cu urmări pe care nimeni nu şi le închipuie sau doreşte.


PETICELI CA ACUM DOUĂZECI DE ANI
Înghesuiţi într-o anexă a metroului, oamenii maistrului Ciobanu Costică, de la secţia Tunele, aşteaptă în linişte semnalul de începere. Planul de lucru din această seară l-au stabilit ieri-dimineaţă, la ieşirea din tură, aşa că acum îşi pierd timpul rămas discutând nimicuri din politică şi fotbal şi se bucură de aerul condiţionat din cameră. Până când vor ieşi la suprafaţă este ultima lor ocazie de a respira decent. După miezul nopţii, când se opresc ventilatoarele, vor trage în piept doar gazele arse de la drezina cu care circulă prin tunel şi aerul stătut cu aromă de mucegai.

Sunt poate ultimii din branşă. Au intrat în această lume acum 20-25 de ani, când încă mai existau şcoli pentru această meserie şi, mai presus de toate, dorinţa de a munci. Greu, dar pentru un ban cinstit. Acum, spune nea Costică maistrul, cum îl strigă cei din jur, tinerii care ies din şcoli nu vor să mai audă de muncă, iar de lucru în subteran nici atâta. Între timp, vremurile sunt altele, şcolile de acest fel au dispărut, iar nevoile s-au schimbat. Numai cei de la secţia Tunele au rămas cumva constanţi. Şi peticesc ca acum două decenii,  noapte de noapte, uzura şi stricăciunile de peste zi.

De veghe în subteran nu au rămas însă toţi, căci condiţiile grele de muncă şi faptul că trebuie să lucreze doar noaptea i-a alungat pe cei mai slabi de înger. În prima linie de front mai sunt doar 600 de oameni care trebuie să acopere în cele cinci ore, cât metroul este închis, cei 60 km de linie din Bucureşti.
NOAPTEA ÎNCEPE CU UN TELEFON
Discuţiile din cameră se opresc toate ca la un semnal, când telefonul începe să sune. Foarte tare, ar putea fi auzit cu uşurinţă de la 20 de metri. Gata, am primit aprobarea!, spune cu uşurare şeful de brigadă Marcel Huzum, după ce pune telefonul înapoi în furcă. Tocmai au fost anunţaţi de la staţia centrală că linia a treia nu mai are curent: pot începe lucrul. În seara aceasta, anunţul a venit mai târziu ca de obicei. Iar cum nimeni nu ştie când se taie curentul pe şină şi aprobările se dau în trepte, trebuie aşteptat acel telefon, pentru a se putea intra în tunel, spune nea Costică.

În subteran, viaţa este dură şi are reguli stric­te. Din cauza timpului scurt, trebuie să progra­mezi ceea ce ai de făcut ca la armată, şi să te încadrezi între orele 24:00 şi 4:30. Altfel, metroul nu ar funcţiona dacă nu ar fi respectate aceste limite, explică tot maistrul. Iar nimeni nu lucrează de capul lui, fiecare are o sarcină precisă şi lucrează obligatoriu cu un al doilea coleg lângă el. Munca este dură, dar greşelile pot fi şi mai dure. Şi sunt sancţionate pe măsură: indiferent de abatere, cu dosar pe­nal, zice inginerul Florin Nechita. Pentru că noi răspundem prin ceea ce facem de siguranţa circulaţiei şi pentru că, spre deosebire de CFR sau RATB, aici dacă se întâmplă ceva grav, nu deraiezi în câmp sau pe stradă, ci intri cu trenul în pereţii de beton.


DREZINĂ, MAŞINĂ MICĂ
Golită de pasageri şi lipsită de agitaţia de peste zi, staţia de metrou arată sinistru la mie­zul nopţii. Forfota de pe peron s-a mutat acum pe şine. Nu se ştie de unde a fost adusă o dre­zi­nă. Este la fel de veche ca şi oamenii pe care îi serveşte, dar acest lucru nu pare să se simtă defel, merge cu toată viteza prin tunele, tră­gând după ea în forţă un tren de injecţie, în fapt o platformă de tren-rezervor care duce aco­lo unde este nevoie amestecul de argilă şi ci­ment ce va fi injectat sub presiune prin pe­reţi, pentru a izola tunelul de pânzele freatice.

Ajunşi la locul unde vor lucra în seara aceasta, muncitorii decuplează trenul-rezervor de la drezină. Aceasta pleacă mai departe, dar se va întoarce în câteva ore pentru a recupera ve­hi­culul lăsat în urmă. Rămaşi doar cu trenul de injecţie, oamenii încep să pregătească utilajele cu care vor găuri mai întâi peretele de beton ar­mat şi vor injecta mai târziu, în spatele lui, suspensia de argilă şi ciment pentru consolidare.
PLINI DE VIAŢĂ LA ORE IMPOSIBILE
Secţiunea de tunel unde se lucrează acum a fost dată în folosinţă în '87-'88, spune inginerul Nechita. Iar undeva la suprafaţă, aproape de acest loc, se găseşte, lacul Herăstrău. Deci în anu­mite locuri infiltraţiile cu apă sunt mai mari decât în altele. Plus că, adaugă dânsul, me­troul bucureştean este sub nivelul pânzei freatice. Deci oricum ar fi este o luptă continuă de a ţine apa departe de structurile betonate ale metroului, dar şi de şinele de cale ferată. Iar lucrul acesta se poate întâmpla numai noaptea, când metroul este închis publicului. În conse­cin­ţă, metabolismul celor care lucrează de câ­te­va zeci de ani numai noapte de noapte s-a dat peste cap. Sunt plini de viaţă la ore imposibile ale dimineţii şi dormitează în plină zi. Oricum, adaptarea la acest stil de viaţă vine de abia du­pă patru-cinci ani în subterane, spun veteranii de aici. Şi asta pentru cei care nu se sperie şi fug din primele zile.  Avantaje există, chiar dacă somnul de zi nu se compară cu cel de noapte, povesteşte inginerul Nechita. Anumite sporuri pentru muncă deosebită, timp pentru familie şi chiar timp pentru a urma o şcoală.

A venit în 1986 la metrou ca simplu muncitor şi este în prezent inginer pe această secţie după ce a terminat o facultate de construcţii fero­viare. Ziua la facultate, noaptea lucrând printre şinele din subteran. O poveste asemănătoare are şi maistrul Costică Ciobanu: a terminat în paralel cu munca de noapte o şcoală de maiştri.  Alţii au ales această slujbă şi acest program pentru a-şi creşte copiii. Nicula Maria este doar una dintre cele 29 de femei care lucrează la metrou noapte de noapte. A venit aici acum 18 ani şi spune plină de mândrie că a lucrat cot la cot cu bărbaţii, pentru a se îngriji de copii. Noaptea încărca vagoanele cu sterilet, iar ziua se ocupa de aceştia. În prezent are acelaşi program, dar îşi creşte nepoţii, de care părinţii nu pot avea grijă fiindcă lucrează ziua.


DOAR TRENUL ŞTIE DIFERENŢA
Puţin mai departe de locul unde lucrează echipa maistrului Costică la peretele tunelului, o altă echipă demontează şinele de metrou uza­te. Văzute de pe peron, nu pare să fie nici o diferenţă între astea noi şi cele vechi, spune inginerul Nechita. Doar trenul şi mecanicul de bord cunosc diferenţa. Muncitorii lucrează rapid şi furios. Nu au vreme de pierdut, iar dacă nu vor face înlocuirile la timp, călătorii vor găsi de dimineaţă uşile de la staţie închise. În seara aceasta au înlocuit doar prin forţa braţelor 240 de metri de şină ferată. Utilajele oricum nu ar putea ajuta în cazul acesta, iar cele care există şi pot fi folosite în tunele au oricum o uzură de peste 25 de ani.


SFÂRŞITUL UNEI NOPŢI DE MUNCĂ
Programul de lucru s-a terminat şi oamenii s-au întors în cămăruţa îngustă de unde plecaseră cu câteva ore în urmă. Au semnat de ieşirea din subteran şi acum aşteaptă în linişte ţârâitul aceluiaşi telefon care să anunţe de data aceasta introducerea curentului în linie. Este nea Costică maistrul cel care răspunde de data aceasta la telefon în timp ce şeful de brigadă completează raportul de lucru.

A fost o seară bună. Deşi au plecat mai târziu în tunel au terminat tot ce aveau de făcut în seara aceasta. Planificarea strictă de mai devreme şi-a arătat roadele. După ce îşi stabilesc programul pentru diseară, se salută şi se îndreaptă spre staţia de metrou. Vor călători spre casă pe acelaşi traseu pe care au lucrat noaptea aceasta, dar acum ca simpli călători. În mijlocul sutelor de oameni care se îndreaptă spre serviciu, neştiind lângă cine stau.