Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mongolia, un loc care nu ocupa nici macar ultima pagina a ziarelor sau site-urilor romanesti. Un cuvant care pentru cei mai multi dintre romani inseamna doar Ginghis Han si invazia Hoardei de aur. Pentru noi, Daciotii a insemnat implinirea unui vis, iar pentru Miorita, o noua viata dupa ce am salvat-o de la Remat.
Am ajuns la granita cu Mongolia in data de 21 august, dupa aproape sase saptamani de la plecarea din Bucuresti. Ziua intreaga ne-am petrecut-o in vama pentru a face formalitatile de import, doar Miorita urma sa devina cetatean mongol cu acte in regula. Au urmat apoi noua zile care au fost cele mai pline si mai grele din viata mea. O greutate frumoasa de care incepe deja sa imi fie dor: peisaje de vis, intalniri cu oameni care ne-au primit cu inima deschisa, praful drumului si al desertului care acoperea totul, dar si drumurile... Oho, si ce drumuri! Nu am crezut pana acum ca o Dacie Zambetul lui Iliescu cu trei galigani la bord si supraincarcata poate rezista la asa ceva.
In primul rand ca in Mongolia notiunea de drum este relativa, pe langa drumul principal mai exista trei, patru sau chiar sapte drumuri care merg in paralel. Acestea se despart, revin, merg in alta parte sau se termina brusc. Ca si in viata.
In al doilea rand, aici nu au valoare indicatiile de orientare europene: altarul bisericilor, muschiul de pe copaci sau stalpii de telegraf. De ce? Simplu: nu au biserici (exceptand vestul Mongoliei care este locuit de kazahi musulmani, restul populatiei este atee sau de religie budista), nu prea au copaci si nici stalpi de telegraf sau de curent. Distantele sunt foarte mari, nu exista indicatoare, iar senzatia de 'pierdut undeva in timp si in spatiu“ este incredibila. Harta si GPS, dar si un simt extraordinar de orientare sunt viatle. La fel si proviziile de apa, paine si carburant.
Cu 70 km/h la 2.000 de metri altitudine
Poate cel mai important lucru este acela ca drumurile mongole sunt ca ale noastre de la tara, doar ca de trei ori mai rupte si mai distructive pentru o masina normala. Am strabatut drumuri de munte cu pietre, praguri si sleauri sau drumuri din desert pline de nisip si pe o caldura de 40 de grade Celsius. Sa adaug si benzina de 80. Da, ati citit bine, nu este o greseala de tipar, benzina de 80. Doar asta am gasit in partea de vest a Mongoliei. La toate aceste incercari, Miorita s-a comportat ireprosabil. S-a bucurat enorm de ceea ce a vazut si a strans din amortizoare si din arcuri la toate hartoapele.
Cea mai frumoasa zi din periplul mongol a fost a treia sau a patra. Umblam prin munti, coboram de la 3.000 de metri la 2.000, si tot asa, la nesfarsit. Zeii mongoli se jucau cu noi, iar eu nu imi dadeam seama. Prea prins la volan sa evit gropile, sa abordez bine un prag sau o saritoare sau sa imi aranjez oglinda care tot cadea, la un moment dat m-am trezit conducand cu 70 km/h pe un platou nesfarsit, undeva pe la 2.000 metri. Praful in spate se ridica mai ceva ca la Paris-Dakar si acoperea un cer albastru cum rar mi-a fost dat sa vad.
A urmat cea mai frumoasa noapte mongola, aceea cand ne-am oprit pe malul unui mic lac de munte, undeva pe la 2.000 metri. Da, cam pe la altitudinea asta am trait o saptamana. Luna plina s-a ridicat peste noi, si totul devenise argintiu, stelele straluceau, iar caii semisalbatici alergau nebuni... Mi-am dat seama ca Miorita isi gasise noua ei casa.
Pe podiumul The Mongol Rally 2012
Pe 30 august, undeva pe la 7 seara, am ajuns la finalul calatoriei in capitala Ulaanbaatar. Am fost printre ultimii care au urcat pe podiumul The Mongol Rally 2012, dar acest lucru conteaza prea putin. Acest raliu este unul umanitar, nu este contracronometru, traseul a fost ales de fiecare echipaj, iar pozitia in clasament nu are legatura cu distanta parcursa sau starea masinii. Pentru noi au fost importante alte lucruri: sa demonstram lumii ca si noi, romanii, mai avem un cuvant de spus, ca o Dacie luata din fata unui bloc poate ajunge pe cele mai dificile drumuri pana in Mongolia, cu o minima pregatire si cu multa grija, si ca avem puterea de a ne indeplini visurile, indiferent cat ne-ar costa si cat ar dura. In visul nostru au crezut prietenii de la 'Miscarea de Rezistenta“, iar Miorita noastra a demonstrat ca rezista si la un drum lung de 15.000 km, ca poate trece prin rauri cu gratie sau ca poate urca cu usurinta la altitudini de peste 3.000 m.
Cati copii incap intr-o Dacie?
A urmat apoi vizita la copiii aflati in grija The Lotus Children Centre. Scriam mai sus ca raliul la care am luat parte este unul umanitar. Da, pentru ca prin participarea la el ne-am angajat sa donam catre aceasta organizatie nonprofit suma de 500 de lire sterline si ne-am tinut de cuvant.
Am gasit destul de greu centrul, ascuns pe una dintre vaile care se ascund in jurul capitalei Ulaanbaatar. Am fost primiti de Didi, directoarea centrului, si de Anna, voluntar. Ne-au povestit despre activitatea centrului si am retrait pentru cateva momente drama copiilor orfani sau abandonati din primii ani de dupa Revolutie... The Lotus Children Centre are in grija aproximativ 90 de copii, majoritatea dintre ei aflati in clasele primare gazduite chiar de centru. Copiii sunt abandonati, orfani sau provin din familii cu probleme grave.
Am fost luati cu asalt de indata ce am trecut dincolo de poartea centrului, mai ales Miorita. Copiii s-au bucurat de venirea noastra si nu s-au linistit putin decat dupa ce i-am plimbat cu masina.. Nu credeam ca pot incapea 10 copii in masina, plus cinci-sase pe portbagaj, dar m-am inselat. Miorita a fost jucaria lor preferata si timp de doua-trei ore s-au urcat pe ea, au claxonat, au aprins farurile si au apasat toate butoanele (noroc ca Dacia are putine!). Cred ca a fost al doilea moment de glorie al Mioritei, dupa urcarea pe podium.
Ursul lui Molo a fost si el in centrul atentiei, si toti copiii l-au smotocit. A fost un drum lung si greu si pentru el, dar sunt convins ca si-a gasit prieteni buni aici.
Revenirea in oras a fost un adevarat mars triumfal. Mongolii sunt foarte prietenosi si curiosi, toti soferii ne claxonau si coborau geamurile pentru a ne saluta si a ne intreba de unde suntem. Nici un politist nu ne-a oprit sa ne intrebe unde sunt placutele de inmatriculare, ba mai mult ne si dadeau prioritate. Si credeti-ma ca in Ulaanbaatar traficul este infernal! Trecatorii se uitau si ei lung dupa noi, doar este prima Dacie din Mongolia!
Ne-am luat ramas bun de la Miorita cu tristete… stiam ca va veni si acest moment, dar suntem optimisti ca va intra pe maini bune si va incepe o viata noua. Peste doua zile noi ne vom urca in tren si vom reveni la Bucuresti pe ruta Ulaanbaatar – Irkutsk – Moscova – Kiev – Cernauti – Suceava, dupa doua luni de aventura.
