Mitul nr. 3

MOTTO: "A-i apăra pe cei mulţi şi năpăstuiţi nu este un hobby, ci o datorie morală sacră”

MITUL NR.3
"Actuala criză mondială a fost provocată de prăbuşirea pieţei imobiliare. Oameni nechibzuiţi au contractat împrumuturi ipotecare pe care de la bun început au fost în imposibilitatea practică de a le returna în ritm susţinut pe termen lung. Când numărul falimentelor (foreclosures) s-a intensificat, piaţa imobiliară a căzut prin devalorizarea accelerată a valorii generale a acestui fond şi de acolo pe principiul dominoului s-a produs prăbuşirea sistemului financiar şi îndeosebi a liniilor de credit"

În realitate, prăbuşirea pieţei imobiliare în sine nu este cauza de fond a crizei mondiale actuale, ci doar picătura care a umplut paharul unei anomalii născute şi împinse până la paroxism prin tranzacţii şi manipulaţii tehnice ale instituţiilor financiare naţionale şi internaţionale. Goana iraţională dupa profit şi absenţa condamnabilă a factorilor regulatori guvernamentali eficienţi au permis "unui grup de băieţi deştepţi", ca să folosesc o sintagmă dragă românilor, utilizarea unor tehnici manipulative complexe ce au transformat piaţa financiară într-un cazinou hibrid împerecheat cu o schemă de tip Ponzi (la români, mai cunoscută sub trista amintire a experienţei FNI). Iată câteva argumente de ordin factual în sprijinul afirmaţiilor de mai sus.

În perioada 1974-2004 mediană (deci nu media) preţului caselor în Statele Unite a crescut de la 108.000  la 197.000 de dolari, ceea ce reprezintă o creştere de aproape 82%.  Mare parte din această apreciere valorică s-a produs după prăbuşirea temporară a pieţii acţiunilor la bursă (stock exchange) în anul 2000. Este momentul când marii investitori şi aici am în vedere în primul rând marii investitori instituţionali şi-au mutat banii masiv într-un câmp mai fertil al profitului, mai exact în domeniul imobiliar. Acest transfer a provocat aşa cum era de aşteptat conform legilor economiei de piaţă inflaţia preţurilor caselor şi a celorlalte tipuri de proprietăţi imobiliare.

De reţinut că pentru aceeaşi perioadă mediană venitul pe familie a crescut doar de la 44.678 la 55.869 de dolari, ceea ce reprezintă o creştere de 25%.  În aceste condiţii, întrebarea care se pune este cum putea familia plasată tipic la mijlocul piramidei socio-economice să-şi cumpere o casă când preţurile în acel moment datorită procesului menţionat au crescut la o rată de trei ori mai mare decât rata veniturilor?

Răspunsul e foarte simplu: asumându-şi datorii mari, cu mult mai mari decât până atunci. În anul 1974 rata de economisire a americanului a fost în medie de circa 11%. În anul 2004, rata era deja negativă în medie de circa minus 2%, adică se trăia deja la nivelul bugetului de familie permanent pe datorie. Creşterea accelerată în simultan a costurilor privind locuinţa, educaţia şi sănătatea - aşa cum deja am menţionat anterior - asociată cu o masivă descreştere a investiţiilor guvernamentale în direcţia reciclării profesionale a forţei de muncă disponibilizată de "fuga" locurilor de muncă tradiţionale spre ţările în curs de dezvoltare, a programelor de sprijin pentru păturile sarace inclusiv în domeniul imobiliar ca şi creşterea tacită a taxelor pe statele de plată ale salariaţilor au lăsat majoritatea clasei mijlocii în poziţia de cash poor adică cu o absenţă acută a lichidităţilor de tip bani peşin.

Singurul refugiu pentru a supravieţuit, dar şi a-şi menţine cât de cât stilul de viaţă impus de ofensivă ideologiei consumeriste a fost utilizarea intensă a cărţilor de credit, refinanţarea ipotecilor imobiliare pentru extragerea de bani (cash) din valoarea nou umflată a caselor şi accesarea pentru cei ce nu au avut case dar au vrut să le cumpere de împrumuturi nerealiste la dobânzi temporare atunci extrem de mici. Aşadar clasa muncitoare şi clasa mijlocie americană a fost împinsă cu bună ştiinţă într-un stil de viaţă cu o fundaţie la fel de sigură precum o casă construită pe nisipuri mişcătoare. A fost doar o chestiune de timp pentru ca întreaga morişcă să se prăbuşească.

Nu trebuie să fii mare expert financiar ca să înţelegi că oricât de nesăbuit ar fi un om atunci când contractează un împrumut nerealist nu se poate face abstracţie de rolul capital jucat de cel care dă banii. În mod normal cel ce dă  banii cu împrumut ia în primul rând în calcul minimalizarea riscului de a-i pierde în cazul în care dintr-un motiv sau altul cel ce împrumută nu-i mai poate returna. Nu este nevoie să reamintesc cât de dură este lumea în care au loc astfel de tranzacţii dacă nu pentru altceva, măcar pentru că recuperarea împrumuturilor stă la baza însăşi sursei unor profituri substanţiale pentru cei ce practică acest tip de tranzacţii.

Şi atunci se pune întrebarea voit naivă: cum a fost posibilă încălcarea regulilor de fier în relaţiile lumii financiare cu marea masă a datornicilor de azi? Şi-au pierdut minţile "căpitanii" pieţei finaciare? Nicidecum. Şi aici se intră în marea schemă Ponzi a noului cazinou mondial. Odată penetrând în forţă piaţa imobiliară şi crearea unei aprecieri valorice artificale, deci nejustificate sub aspectul valorii reale a fondului imobiliar, marile capitaluri s-au lansat într-un proces speculativ fără precedent. Mai întâi a fost spartă complet tradiţionala relaţie directă între finanţatorul ipotecii imobiliare şi proprietar. Ipotecile au fost "topite" într-un creuzet şi transformate prin ceea ce s-a numit securitizare în acţiuni ce au fost apoi vândute şi tranzacţionate pe piaţa financiară după modelul general al bursei.

Atractivitatea operaţiunii a venit din faptul că o dată cu fuga capitalurilor după 2000 pe piaţa imobiliară, prin umflarea artificială a valorii fondului imobiliar s-au obţinut profituri uriaşe în comparaţie cu celelalte sectoare tradiţionale ale lumii tranzacţiilor financiare. Când s-a produs ceea ce azi se numeşte "securitizarea" ipotecilor adică topirea lor în acţiuni, toţi investitorii au contat atunci când şi-au plasat investiţiile în acest domeniu pe  rata extraordinară de profit deja produsă între 2000 şi 2007. Intrarea în acest joc a marilor instituţii financiare a adus simultan cu sine aparatul tehnic al Wall Street-lui specializat deja în utilizarea de scheme şi instrumente altfel având menirea de a stoarce maximum de profit teoretic paralel cu minimalizarea riscurilor.

O piaţă de zeci de trilioane de dolari cu participare nu numai autohtonă, dar şi internaţională. În acest context simplificând un proces altfel mult mai complicat din necesităţi de înţelegere la nivelul ne-experţilor să menţionăm faptul că mai fiecare investitor important îşi protejează de regulă investiţia pe cât posibil prin contractarea simultană de poliţe de asigurare. Aşa cum la nivel individual se asigură bunurile de valoare. Se întâmplă ceva cu bunurile asigurate, se recuperează valoarea pagubei parţial sau total în funcţie de premiumul/rată plătită asiguratorului. În legislaţia oficială americană este interzis celui ce vinde acţiunile să zicem de tipul A să vândă şi poliţa de asigurare a acestora. Numai că "băieţii deştepti" ai Wall Street-lui au găsit o formulă de eludare a acestui obstacol prin crearea unor tehnici asociate unei noi categorii de instrumente financiare cunoscute azi sub denumirea de "derivate financiare sintetice".

Instrumente extrem de complicate ce au depăşit capacitatea de înţelegere chiar şi a veteranilor pieţii financiare precum Warren Buffet şi George Soros multimiliardari altfel nu tocmai inocenţi în cunoaşterea tehnicilor manipulative ale pieţei financiare. Ei aveau să declare după declanşarea crizei mondiale că imposibilitatea de a înţelege structura reală a derivatelor financiare sintetice este motivul principal pentru care nu s-au băgat în acest tip de operaţiuni. Ca şi cum topirea ipotecilor imobiliare în acţiuni pe baza unor valori de piaţă pur speculative temporare nu a fost de ajuns, noua generaţie a "băieţilor deştepţi" de pe Wall Street a asistat tehnic tranzacţionarea acestora pe piaţa financiară internaţională într-o spirală iraţională ce a condus de facto la multiplicarea de 7-8 ori a valorii iniţiale.

Deci să recapitulez: s-a pornit de la o valoare umflată artificial, deci nereală care a fost iniţial tranzacţionată în condiţiile speculative cunoscute la bursă iar apoi au fost retranzacţionate succesiv prin tehnici manipulative până la multiplicarea de circa 7-8 ori a valorii iniţiale. Adică, conform aprecierilor estimative preliminare, la o valoare ce oscilează între 20 şi 30 de trilioane de dolari. Cu poliţe de asigurare directe sau indirecte. Când balonul de săpun a început să se dezumfle ca în orice tip de acţiuni speculative s-a produs panica de rigoare atât la nivelul bursei, dar mai ales al instituţiilor bancare ce au participat în calitate de investitori la "marea morişcă" a cazinoului Ponzi.

Amploarea dezastrului financiar altfel bine mascat public prin mutarea atenţiei spre dominoul falimentelor imobiliare (foreclosures) individuale a forţat guvernele occidentale să intervină drastic pentru acoperirea pierderilor uriaşe din sistemul financiar internaţional. O parte a opiniei publice fidelă crezului fundamentalist al economiei de piaţă avea să fie curând şocată de abandonarea de către guvern a crezului ideologic tradiţional de a nu propti pe bani publici instituţii financiare care altfel ar fi trebuit să fie lăsate în faliment ca rezultat al deciziilor proaste luate.  

Factorii de decizie politică, culmea ironiei istorice, sub o administraţie republicană au fost obligaţi să recunoască în cele din urmă că folosirea ca prim pas a mai bine de un trilion de dolari din banii publici este singura soluţie, orice altă alternativă fiind nu numai mult mai costisitoare, dar aducând cu sine riscul distrugerii întregului sistem financiar internaţional.  Mulţi dintre cititori vor fi remarcat prezenţa repetată în ştirile mass-media a a companiei American International Group (AIG) probabil cea mai mare companie de asigurări din lume. Ea a primit în tranşe successive până acum peste 180 de miliarde de dolari pentru a nu fi lăsată să falimenteze.

Ceea ce nu înţelege contribuabilul de rând este de ce AIG este atât de importantă, încât să justifice ajutorul financiar guvernamental masiv primit. Răspunsul, deşi evitat public este relativ simplu: AIG a trebuit şi trebuie să achite în continuare poliţele de asigurare (aici termenul este generic) pentru a acoperi obligaţiile asumate în tranzacţiile speculative în care au fost folosite "derivatele financiare sintetice" menţionate mai sus. Ceea ce s-a încercat din motive lesne de înţeles să se acopere până acum pentru opinia publică americană este că o mare parte a acestor bani publici au fost folosiţi pentru plăţi către instituţii bancare şi financiare importante din afara SUA, mai exact Europa occidentală şi restul lumii.

Un medicament greu de înghiţit de americanul de rând profund afectat economic şi financiar în momentul de faţă. AIG ca actor acţionând global a plasat ani de-a rândul aceste "derivate sintetice otrăvite" pe piaţa internaţională. Şi nu a fost singura companie ce a procedat astfel. De aici diseminarea unui virus care dacă înaintea globalizării s-ar fi manifestat drept o gripă locală s-a transformat azi într-o criză pandemică. O analiză obiectivă a falimentelor imobiliare relevă în pofida propagării interesate a unei percepţii false despre originea şi cauzele reale ale actualei crize faptul că rata crescută a acestora în ultimul an se datorează nu atât asumării de împrumuturi iraţionale sub aspectul capacităţii reale de plată, cât creşterii extraodinare a ratei şomajului.

Pierderea locurilor de muncă i-a pus pe cei ce au falimentat în imposbilitatea practică de a-şi plăti ratele şi nu asumarea creditelor. De aici decizia dramatică guvernamentală lansa un mare program de stimulare economică în valoare de 787 de miliarde dolari în speranţa creării de 3-4 milioane de noi locuri de muncă. Un fel de soluţie de avarie în speranţa revenirii cât de curând la o oarecare normalitate. O "normalitate" care oricum aşa cum am văzut anterior s-a bazat pe un consumerism nesustenabil pe termen lung întrucât s-a bazat pe o schemă financiară speculativă lansată de marile capitaluri de pe Wall Street cu sprijinul unor centre financiare internaţionale.  

Publicul american este aşadar de facto o victimă şi nu responsabilul direct al crizei mondiale actuale. Prin folosirea banilor publici şi creşterea fără precedent a datoriei naţionale publicul plăteşte pe nedrept oalele sparte ale unui proces în care a jucat doar un rol periferic. O situaţie în care se află de altfel mai mult sau mai puţin şi restul opiniei publice mondiale.

NOTA REDACŢIEI: Expertiza domnului Liviu Turcu este susţinută de activitatea îndelungată în domeniul cercetării economice şi a experienţei directe în domeniul competitive business intelligence (informaţiilor competitive în domeniul afacerilor)