Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La 17 ani de la Revoluţie şi după acceptarea in structurile europene şi euro-atlantice, in societatea romănească incă se judecă in alb şi negru, după principiul "nu eşti cu noi, eşti impotriva noastră". Un exemplu de incapacitate funciară, asociată cu lipsa voinţei politice de a inchide un anumit capitol istoric, comentează intr-o analiză complexă, dr. Liviu Turcu.
După momentul rămănerii generalului I.M. Pacepa in Occident au existat circumstanţe de ordin general in cadrul DIE devenit CIE (Centrul de Informaţii Externe) care au facilitat anumite excepţii cu privire la ieşirea din sistem. Una dintre acestea a fost şi cea invocată in mod corect de Daniel Dăianu.
Primul set de măsuri aprobat de Nicolae Ceauşescu după incidentul I.M. Pacepa a inclus inlocuirea totală a cadrelor de comandă de sus in jos pănă la nivelul şefilor de serviciu. Noile cadre de comandă au fost transferate din cadrul direcţiilor şi unităţilor securităţii interne. Cuvăntul de ordine a fost reindoctrinarea politică intensivă a cadrelor, blamarea percepţiei că ofiţerii DIE constituie o elită indepedentă de restul DSS şi alinierea brutală la spiritul şi modul de operare al securităţii interne devenite model etalon. Unităţile operative aflate in directa subordonare a generalului I.M. Pacepa au fost reorganizate sau epurate masiv. Principala unitate operativă din subordine respectiv unitatea TS,(tehnico-ştiinţifică) a fost desfiinţată, masiv epurată, iar restul cadrelor redistribuite in cadrul celorlalte unităţi operative de spaţiu şi profil. In acest mod, cea mai mare parte a noii generaţii universitare aduse in anii â70, (dominate ca pondere de absolvenţii cu studii tehnice) ca urmare a schimbării politicii de cadre, a fost dislocată, scoasă din sistem sau transferată la unităţi ale securităţii interne. Acesta avea să fie contextul general "favorabil" aprobării cvasi-problematice a "demisiei" sau mai exact a trecerii in rezervă la cerere a lui Daniel Dăianu chiar dacă acest caz era o excepţie de la regulă. Au făcut-o cu destulă ranchiună şi, dacă Daniel Dăianu nu ar fi figurat la dosarul personal cu părinţii ofiţeri in cadrul Ministerului de Interne, cu adevărat lucrurile ar fi putut lua o intorsătură mult mai urătă.
Cert este că devenind peste noapte "oaia neagră" a DIE/CIE, nu a primit absolut nici un ajutor in găsirea unui nou loc de muncă. De aici şi pănă la crearea de obstacole intenţionate de tipul persecuţiei e insă o distanţă pe care Daniel Dăianu incă nu o parcursese. Faptul că in cartea de muncă s-a menţionat "ofiţer" este căt se poate de normal şi in conformitate cu legislaţia muncii in vigoare la timpul respectiv. In nici un caz nu se putea trece poziţia de cercetător ştiinţific la Institutul de Economie Mondială sub care fusese legendat (acoperit) pe durata căt a fost in DIE intrucăt ar fi condus inevitabil la deconspirarea unei metode de muncă informativă prin simplul fapt că cei de la Institut chiar la ordin nu ar fi putut susţine in corpore formal sau informal faptul că ar fi lucrat acolo. Explicaţia dată de Daniel Dăianu in interviu (unde lasă impresia de a fi fost persecutat intenţionat la acest capitol) este aşadar incorectă. La fel şi explicarea originii greutăţilor reale intămpinate in a găsi un loc de cadru didactic in invăţămăntul superior sau cercetarea ştiinţifică in domeniul economico-financiar. Cunosc bine situaţia domeniilor respective: locurile erau extrem de puţine, schemele de personal fiind blocate din ordinul Elenei Ceauşescu (in calitate de şefă a Comisiei de cadre). Rarele ocazii cănd din diferite motive asemenea posturi deveneau vacante acestea erau ocupate pe bază de pile şi relaţii preferenţiale, inclusiv intervenţii ale ofiţerilor de obiectiv (ce răspundeau de instituţiile respective) sau a şefilor acestora din cadrul DSS.
ŢARCUL CIVIL. In cele din urmă, Daniel Dăianu avea să-şi găsească un loc in cadrul Institutului Central de Cercetări Economice, in cadrul secţiei documentare. In afara suspiciunilor colegilor de muncă (izvorăte din percepţia generală a modului in care sistemul lucra, ironia soartei fiind că mulţi se aflau in reţeaua informativă) cu privire la adevăratul său statut profesional, hamul şi zăbala ce l-au impiedicat să călătorească in străinătate in timpul activităţii desfăşurate ca ofiţer al DIE au continuat să funcţioneze. Din nou cu o singură excepţie. Atunci cănd, cum singur afirma in interviu, cu sprijinul directorului adjunct al Institutului, Vasile Pilat, a fost propus şi a primit avizul de pleacă pentru două luni in Germania Federală.
Nu mai este pentru nimeni un secret in ziua de azi că in perioada respectivă ordine şi instrucţiuni clare nu permiteau nici unui cetăţean romăn să plece in Occident pe linie de serviciu pe o asemenea durată fără avizul DSS. Un aviz la care concurau de regulă, Direcţia DSS sau subunitatea ce avea in control instituţia unde cel in cauză işi desfăşura activitatea, şi, după caz, contraspionajul intern şi mai ales contraspionajul extern (după 1978 atribuţii indeplinite de U.M. 0195). Fie şi formal, pentru aceste persoane exista obligaţia de a se realiza intălniri de instructaj şi plasări de sarcini informative operative potrivit experienţei, profilului de activitate şi locului deplasării. Faptul că după reintoarcerea din RFG şi pănă in 1990 nu a mai primit avizul de a ieşi din ţară vorbeşte de la sine despre cum a fost apreciată cooperarea sa cu ocazia deplasării. Un nou motiv de frustrare ce avea să atingă noi cote de ordin psihologic in raport cu aşteptările şi ambiţiile personale. Frecventarea cu asiduitate a reuniunilor de profil internaţional din cadrul A.D.I.R.I , celebra instituţie ce avea să producă "grupul de la Trocadero" din care de altfel avea să facă parte i-au permis să discute şi să-şi creeze ocazional relaţii cu invitaţii străini. Ocazie de a ne reintălni şi a lua cunoştinţă direct de frămăntările şi preocupările sale.
SUPRAVEGHEREA INFORMATIVĂ. Următorul pas ce avea să pună in alertă contraspionajul romăn intern (Direcţia a III-a) şi apoi contraspionajul extern (UM 0195) a fost frecventarea cu asiduitate a Bibliotecii şi a Centrului Cultural American. Era in principal locul unde Daniel Dăianu dorea să compenseze fie şi parţial handicapul accesului la informaţii şi cărţi de specialitate pierdut prin plecarea din DIE. Crearea de relaţii personale cu unii diplomaţi occidentali ca şi incercarea de a folosi aceste canale plus relaţiile create deja cu unii oameni de ştiinţă aflaţi temporar in vizită in Romănia l-au inclus automat pe Daniel Dăianu in categoria celor supravegheaţi informativ, ca potenţiale ţinte de recrutare de către serviciile de informaţii occidentale. Şi de această dată nu mai era vorba de un oarecare cetăţean, ci de un fost recent ofiţer al serviciului de informaţii externe care a avut acces la activităţile operative ale rezidenţelor din SUA şi apoi la unitatea ce a prelucrat informaţiile pentru a fi incluse in buletinele informative ale şefului statului.
Acesta a fost momentul cănd, la inceput, in prima jumătate a anilor â80 l-am reintălnit pe Daniel Dăianu. Aveam in faţă un om realmente dezechilibrat sufleteşte, amărăt, disperat şi furios de perspectiva ratării profesionale şi a faptului că avănd contacte limitate cu străinătatea nu-şi poate construi o carieră profesională de alură internaţională. Aşa cum de fapt jinduise din prima clipă cănd a absolvit studiile universitare. L-am ascultat, l-am incurajat şi am făcut tot ceea ce am crezut in acel moment că era omeneşte pentru a-i schimba starea de spirit şi de a-l face să inţeleagă situaţia operativă in care se afla. Am discutat in spiritul vechilor preocupări intelectuale comune despre fundătura politică şi economică in care se afla Romănia (precizez că afirmaţia nu este o pledoarie pro-domo, ci realitatea) şi speranţa că avăndu-se in vedere evoluţia pe plan internaţional se vor produce in sfărşit şi in Romănia anumite schimbări. Mai mult, in pofida regulilor stricte ce defineau birocratic relaţiile CIE cu Direcţiile securităţii interne am incercat cu titlu personal şi la modul informal să-l conving pe şeful biroului ce-l avea pe Dăianu in supraveghere informativă in cadrul Direcţiei a III-a, contraspionaj intern, că acesta nu reprezintă un pericol real şi deci să nu-şi mai piardă timpul cu el. Trebuie precizat că şefii de serviciu din cadrul CIE conlucrau de regulă cu omologii din cadrul Direcţiilor centrale ale securităţii interne prin intermediul corespondenţei operative, prin telefon in caz de urgenţă şi rareori prin intălniri directe faţă-n faţă. Conversaţia s-a desfăşurat aşadar intre doi oameni care practic nu se cunoşteau la modul personal. In aceste condiţii mărturisesc că la incheierea convorbirii nu am fost surprins să constat la modul instinctiv că demersul făcut a fost cum se spune, de fapt un cartuş tras in gol.
MAREA COTITURĂ. L-am reintălnit pe Daniel Dăianu la scurt timp după evenimentele din decembrie 1989, in Statele Unite. Ca membru al "grupului de la Trocadero" era nemulţumit de faptul ca nu i se oferise un post pe măsura aspiraţiilor sale, respectiv şefia BRCE, Băncii Naţionale, sau un post de profil economic in noul guvern. Termenul de comparaţie utilizat: poziţia competitorilor săi profesionali, respectiv Mugur Isărescu şi Eugen Dijmărescu.
In momentul reintălnirii eram sufleteşte supărat pe el, la modul prietenesc, ca atunci cănd ii reproşezi ceva serios unuia de la care ai anumite aşteptări pe linia conduitei morale. Imi ajunsese la urechi supărarea celui care ii fusese nu numai coleg de generaţie cu care a păşit intăia dată pragul Serviciului 1/America de Nord, dar şi unul dintre cei mai buni prieteni ai perioadei căt a lucrat acolo. Acesta il rugase pe Daniel Dăianu la inceputul anului 1990 să-l ajute, dat fiind noul său statut socio-politic, să-i procure cu ocazia primei deplasări in Occident in regim de urgenţă nişte medicamente pentru ochii tatălui său, aflat in acel moment in stare de arest. L-a refuzat destul de brutal, pe motiv că "fiecare trebuie să-şi ducă in spate propria-i soartă aşa cum şi el şi-a dus-o in perioada 1978-1989". Posibila asociere publică intre el şi fostul său coleg din DIE/CIE, el insuşi epurat imediat după decembrie 1989 pe motivul arestării tatălui, (fostul şef al Direcţiei a II-a din cadrul securităţii interne) l-a speriat pur şi simplu pe Daniel Dăianu că şi-ar putea compromite incă o dată atingerea mult visatei şi aşteptatei cariere profesionale. Cu siguranţă că nu acesta a fost profilul moral al tănărului Dăianu pe care l-am cunoscut la intrarea in DIE. Viaţa cu experienţele personale frustrante l-au dezumanizat şi făcut să reacţioneze incalificabil la solicitarea unui gest simplu umanitar. Am menţionat acest episod pentru că reprezintă un simbol-eşantion al "contribuţiei" fostului regim la crearea "omului nou". Un caz particular ce trebuie adăugat milioanelor de experienţe similare ce au devenit după decembrie 1989 o reală povară pentru succesul reconcilierii naţionale şi a construirii noului sistem politic democratic. I-am reproşat atunci sever lui Daniel Dăianu gestul de refuz cu toate că am inţeles poate mai bine ca oricine spaimele interioare ale acestuia.
TRIBULAŢIILE CONDIŢIEI UMANE. Datorită eşecului de a obţine poziţia publică dorită, Daniel Dăianu a fost la un pas de a lua decizia de a rămăne definitiv in Statele Unite pentru a face o carieră universitară. Experienţa bursei la Universitatea Harvard unde a ales temporar să se "exileze" l-a ajutat să inţeleagă repede diferenţa intre a fi musafir şi a deveni competitor direct al gazdelor.
A doua constatare de ordin personal in acea perioadă in ceea ce-l priveşte a fost faptul că experienţa antedecembrie l-a marcat atăt de puternic, incăt i-a distrus complet apetitul pentru activismul politic şi angajarea directă intr-un proiect de reconstrucţie naţională. Daniel Dăianu a fost şi a rămas pănă azi doar un bun tehnician, un tehnocrat. In această postură avea de altfel să şi fie promovat, dar şi demis in mai puţin de un an ca ministru de Finanţe in Guvernul CDR. In acest context, afirmaţiile superlative cu tentă dramatico-politică făcute de ex-preşedintele Emil Constantinescu in intervenţia telefonică la emisiunea lui Robert Turcescu la adresa lui Daniel Dăianu intră in categoria intervenţiilor politico-electorale de serviciu. Adică a celor, in cazul de faţă, de a deveni un purtător de cuvănt sui-generis credibil pentru PNL de care este legat in prezent de interese şi alianţe politice de notorietate. Serviciu contra serviciu. Nu intru in detalii, pentru că "argumentele" aduse in intervenţie de ex-preşedintele Emil Constantinescu nu rezistă nici la nivelul celor mai superficiale analize.
Cert este că la capitolul oportunităţii unice a romănilor de a-şi reface sistemul politic şi de a recupera handicapul moştenit in raport cu ţările democratice occidentale fără neglijarea intereselor naţionale in discuţiile purtate cu Daniel Dăianu am avut senzaţia stranie că vorbesc unui perete de ciment. Sfătuit insistent să se reintoarcă in ţară de cei mulţi dintre interlocutorii săi americani, a primit (ca şi mulţi alţii) un substanţial ajutor financiar in baza căruia a infiinţat impreună cu Vasile Pilat şi Mircea Coşea primul Institut de studii şi cercetări economice de sorginte politică liberală. Un program de sprijin public menit (ca şi pentru celalalte organizaţii neguvernamentale) să pună bazele unei societăţi civile care să sprijine şi să monitorizeze procesul de edificare in Romănia a unei reale democraţii de tip occidental. Pentru a asigura succesul unui asemenea program trebuie să ai insă certe calităţi manageriale combinate cu un puternic spirit activist politico-ideologic. Calităţi ce nu pot fi suplinite doar de o inteligenţă nativă, fie ea şi cultivată, şi care din păcate ii lipsesc cu desăvărşire d-lui Daniel Dăianu. Din acest motiv, dar şi altele, el a dispărut destul de repede de pe frontispiciul activului societăţii civile, rămănănd doar un reper de capitalizare pe criteriul credibilităţii academice.
POLITICIAN, ACTIVIST SAU ACADEMIC? Pentru mine situaţia nu a fost o surpriză. Dacă IQ-ul şi calităţile intelectuale ar constitui ingredientele primare ale statutului de politician, atunci naţiile ar fi conduse de membrii Academiilor de ştiinţă şi arte, ceea ce se ştie, desigur, că nu este cazul. Şi nu intămplător e aşa, eventualul argument al celebrului "turn de fildeş" fiind in acest caz o glumă proastă. Daniel Dăianu, spre cinstea lui, a recunoscut in numeroase rănduri că nu are ce-i trebuie pentru a fi un politician in lumea de azi. La mijlocul anilor â90, intr-o conversaţie particulară cu Mugur Isărescu l-am prevenit, deşi nu cred că era necesar, cu privire la riscurile la care il vor expune pe Daniel Dăianu dacă il vor impinge in poziţii manageriale. Asta nu i-a impiedicat pe cei din societatea civilă să-l impingă in poziţia de ministru de Finanţe in cadrul guvernului de tristă amintire al CDR. Cu rezultatele cunoscute, el fiind demis şi considerat şi azi de breasla profesională ca unul dintre cei mai slabi miniştri de finanţe ai perioadei post-decembriste. La polul opus, in aceeaşi perioadă il avem pe dnul Mugur Isărescu care va bate cu siguranţă toate recordurile de longevitate in fruntea Băncii Naţionale, rămănănd continuu pe scena politică cu statutul de "rezervă de avarie" al executivului.
Analiza prezentului studiu de caz oferă insă şi ocazia de a inţelege şi alte mecanisme ascunse ale funcţionării actualului sistem politic.
TENTAŢIA ARENEI POLITICE. Astfel, atăta timp căt a rămas in afara prim-planului marilor confruntări ale principalelor grupuri de interese ce-şi revendică poziţia politică dominantă in Romănia, "cazul Dăianu" a fost inexistent. O constată şi dl Dan Tăpălagă care probabil "serios tras de urechi" pentru interviul anterior, la doar căteva zile revine pe subiect şi execută fără tragere de inimă directiva politică de reevaluare pe fond pozitiv a candidatului Daniel Dăianu. In subsidiar dl Dan Tăpălagă explică cititorilor şi ce a stat la baza stimei şi admiraţiei activiştilor societăţii civile de orientare ideologică de dreapta. Citez doar căteva motivaţii: "Capitalizează meritul de a fi scris in anii â80 cel puţin trei articole critice la adresa economiilor din ţările socialiste, iar unii prieteni şi-l amintesc vorbind urăt despre Ceauşescu in gura mare;⦠Unii l-au plasat in categoria «tehnocraţilor optzecişti», un grup, să-i zicem, luminat de ofiţeri care au inţeles că regimul se prăbuşea şi că va veni vremea lor. Au aşteptat, au prevăzut şi au pregătit, poate, căderea lui Ceauşescu⦠Erau ofiţeri bine pregătiţi, cultivaţi şi rafinaţi⦠Specialişti cu acces la informaţii şi prognoze pe termen lung, au preluat din mers puterea după â89, iar cei mai mulţi au controlul economic⦠Dăianu face şi el parte din categoria inteligenţelor superioare, dispreţuia sticla de wisky şi pachetul de ţigări⦠«rara avis» printre foştii securişti. Aşa a intrat in graţiile societăţii civile de dreapta."
Cert, toţi cei care au citit primul interviu al dlui Dan Tăpălagă trebuie să se afle după noua lectură complet confuzionaţi nemaiştiind dacă este vorba de aceeaşi persoană. Incă o ocazie de a inţelege cum funcţionează relaţia politicului cu mass-media in Romănia.
Nici măcar dezvăluirile copleşitoare cu privire la numărul impresionant de colaboraţionişti ce au devenit după 1989 activişti şi "lideri de opinie" ai societăţii civile nu au temperat elanul intransigenţei politico-ideologice.
Cănd, in luna noiembrie 2006 am publicat in paginile acestui cotidian ceea ce a rămas cunoscut opiniei publice sub numele de "lista lui Liviu Turcu", s-a ignorat in mod premeditat că de fapt testul meu cu privire la sintagma "innoirii morale a clasei politice" nu era atăt la adresa politicienilor menţionaţi, căt la adresa CNSAS, pentru a demonstra că această instituţie este in realitate o maşină de tipărit certificate de bună purtare aflată total sub control politic.
ŞAPIROGRAFUL CNSAS. Istoria avea să se repete zilele trecute ca o copie trasă la indigo. Nici nu s-a uscat bine cerneala pe ediţia cotidianului ZIUA unde dl Radu Portocală şi-a exprimat dezaprobarea cu privire la candidatură, că CNSAS a şi scos la comandă din sertar certificatul de bună purtare pentru dl Daniel Dăianu. 
Doresc să fie limpede pentru toată lumea că eu nu pun acum in discuţie decizia CNSAS, ci modul de operare neprofesional şi selectiv "a la carte" in aşa-zisa democraţie romănească. Şi exemplele de acest tip sunt cu zecile şi au fost date unor politicieni mult mai proeminenţi decăt dl Daniel Dăianu.
Cert este că atunci cănd conducerea PNL a luat decizia unei soluţii electorale conjuncturale de a-l desemna candidat pe dl Daniel Dăianu a provocat o schismă in relaţia cu o parte a societăţii civile, "nucleul dur" dănd undă verde pentru atacarea acestuia. Un simbol pentru ilustrarea modului de operare in democraţia din Romănia la 17 ani de la inlăturarea fostului regim politic. A spune azi adevărul şi a incerca să explici contextul istoric al unor situaţii şi evenimente de ordin personal in raport cu fostul regim echivalează cu sinuciderea politică şi socială. In situaţii limită cei in cauză deschid gura pe jumătate ştiind că inamicii vor prelua şi manipula la modul negativ tot ceea ce spun. De aici acceptul general tacit de a trăi intr-o lume a perdelelor de fum şi a oglinzilor inşelătoare cu pretenţia că aparenţele exprimă esenţa lucrurilor. Intr-o societate real democratică, interviul cu dl Daniel Dăianu ar fi trebuit să reflecte corect experienţa sa personală, lăsănd apoi opinia publică să decidă dacă poate sau nu să o reprezinte ca deputat in Parlamentul European. Reacţia de facto in faţa inchizitorilor săi de ocazie reflectă insă nu numai inabilităţi esenţiale pentru prezumtiva poziţie de politician, dar şi constrăngerile sufocante ale mediului politic toxic din Romănia de azi. Căt despre ce reprezintă Parlamentul European şi cam ce ar trebui să facă viitorii deputaţi romăni acolo este necesară o analiză de sine stătătoare. Promit să o fac căt de curănd.
Citește pe Antena3.ro
