Moartea lui Ion Ioniţă – deces natural sau crimă politică?

Era nefiresc în practicile vremii ca unul dintre bonzii partidului să fie pensionat la doar 58 de ani. Oricât de grav bolnavi ar fi fost, sarcina „re­voluţionarilor de profesie” ră­mâ­nea, până în ultima clipă de viaţă, „lupta pentru cauză”. La moartea generalului Ion Ioniţă (1987) s-a zvo­nit că acesta fusese asasinat printr-o perversă metodă din cauza com­plotului  plănuit contra lui Ceau­şescu. Înmormântarea fără onoruri militare a fostului ministru al Armatei a alimentat presupuneri­le că fusese un deces programat. Se şoptea şi că de la prietenul Jivkov pre­luase Ceauşescu metoda „um­brelei bulgăreşti”. Povestea disidentului bulgar Gheorghi Markov, stabilit în Marea Britanie, asasinat la or­dinele lui Jivkov printr-o înţe­pă­tură cu vârful otrăvit al unei um­bre­le în septembrie 1978 pe Podul Waterloo din Londra, alimenta scenariul morţii generalului Ion Ioniţă.

Memoriile Ceciliei Ioniţă conţin într-adevăr un episod care permite menţinerea acestei supoziţii. Reproducem în cele ce urmează câteva fragmente de referinţă în acest sens din volumul „Istorii noi şi vechi”, carte ce-şi aşteaptă editorul.
„Eu aveam să-l pierd pe Ionică, nu ştiu cum şi nu ştiu de ce, la 25 iulie 1987. Cu un an în urmă, era încă plin de vigoare, mintea îi funcţiona brici, ca întotdeauna. În martie, poate şi în aprilie 1987, căzuse o zăpadă bogată, întârziată. Ţin minte, Ionică a dat cu înverşunare la acea zăpadă în stradă şi în grădină. Simţea, desigur, nevoia unei descărcări...

În ultimii patru-cinci ani, în timpul verii, plecam pentru două sau trei săp­tămâni (după cum primeam res­pectivele bilete) la Tuşnad. Nu ne in­teresa nici un tratament balnear; eram însetaţi de aerul munţilor, de pă­durile Tuşnadului, de calmul pei­sajelor ce îmbrăţişau înălţimile..., mol­comite parcă de cursul liniştit al Ol­tului. (...) Ionică avea o culoare bună în obraji şi ochii îi erau luminoşi. O drumeţie liniştită făceam în fiecare zi şi întindeam pasul voiniceşte, până la 10-14 km; Ionică era de fiecare dată în fruntea coloanei. În ultimele noastre săptămâni de Tuşnad, lu­cru­r­i­le s-au schimbat. Ceea ce relatez în continuare poate fi o simplă întâmplare. Dacă o situez aci, fac aceasta pen­tru că ea a premers calendaristic amintita schimbare. Iată despre ce este vorba: în anii anteriori, după cum am mai spus, nu ne-am apro­piat în nici un fel de tratamentul balnear.

Acum însă, o persoană aflată în fruntea unei instituţii locale i-a vorbit lui Ionică atât de convingător de binefacerile băilor carbogazoase, încât l-a determinat să facă tratamentul. «Încearcă şi tu, mi-a spus, se pare că sunt de-a dreptul binefăcătoare!» Aşa am început amândoi sus-zisa cură. După primele trei băi, eu nu m-am simţit bine. I-am spus: «Ionică, băi­le astea îmi fac rău, te rog să le aban­donezi şi tu; şi asta, imediat!». «Treaba ta, mi-a răspuns. Din mo­ment ce le-am început, eu le şi termin!» Tratamentul însuma 12 şe­dinţe. Am insistat şi în continuare să le lase încolo de băi. Nu m-a ascultat. Nu ştiu dacă ele au acţionat într-ade­văr negativ, dar imediat după termi­na­rea lor lungile noastre drumeţii au în­­cetat. Ne rezumam acum la de­pla­sări neînsemnate – de colo-colo, la vreun magazin, la masă... nici nu îndrăzneam să mă gândesc la ceva rău –, dar coincidenţa în timp nu am ui­tat-o. Am relatat faptul unor medici, am primit răspunsuri evazive – sau doar confuze pentru puterea mea de în­ţe­legere.

Reveniţi la Bucureşti, continuam via­ţa liniştit: lectură, neînsemnatele tre­buri cotidiene, plimbările lui Io­nică, «cura» noastră de teatru, de ci­nema. Ne deplasam foarte des cu ma­şina – Ionică era la volan: învăţase cu sârg – după părerea mea, stăpânea bine maşina; într-o iarnă a urcat nişte cos­tişe, îngheţate bocnă, pe drumul de la Cheia spre Braşov... Am ajuns cu bine, fără nici un «eveniment»!... Uneori, drumul prin Capitală nu era prielnic maşinii – o zăpadă afânată, mur­dară, pe punct de topire, dede­subt, gheaţă lucie... Atunci ne înghesuiam, cum puteam, într-un autobuz plin până la refuz, ne aflam direct pe post de «scrumbie»...

Într-o atare postură, am trăit odată un moment urât. Parcasem maşina în staţia de la Televiziune – era aproape de casa noastră – şi urcuşul fusese anevoios; pătrunşi în corpul maşinii, abia mai puteam respira... Ionică îşi făcuse loc sau fusese împins – nu-mi dau seama – cam jumătate de metru înaintea mea. Deodată întoarse capul – avea o expresie absolut schimbată. Îmi şopti: «Vai, ce m-a lovit!». «Cine, cum?» Întrebarea era zadarnică: nu aveai cui s-o adresezi – nu Ionică era cel întrebat! În faţa noastră nu era nici un chip, nici o privire – numai cefe, gulere, că­ciuli..., toate văzute din spate. «Ci­ne te-a lovit?, întrebai eu tare. Unde te-a lovit?» Nimeni nu întoarse ca­pul...! Aveam senzaţia stranie că mă aflu într-o fundătură...! «Unde te-a lo­vit?», insistai.

De data asta, Ionică răs­punse: am avut impresia că se re­cu­lesese, puţin, între timp: «Uite, aici m-a lovit şi mă doare cumplit!» şi ară­tă o zonă centrală a abdomenului. Du­­rerea, desigur, persista: silueta-i era uşor aplecată în faţă; era limpede, îi venea foarte greu să reia poziţia ver­ticală!... Gândeam, ce fel de lovitu­ră a fost asta...? Cu ce a fost ea aplica­tă?

Mai târziu, după ce Ionică plecase pentru totdeauna dintre noi şi în­cepuseră să umble fel de fel de vorbe   cum că moartea i-a survenit în chip ciudat, blestemata scenă din autobuzul arhiplin îmi revenea în minte şi mă întrebam: să fi acţionat atunci o simplă lovitură sau otrava unui ac...? Şi cine...? Acel cine avea multe feţe...! Mai uşor sau... foarte greu era să răspunzi la întrebarea DE CE?

Dincolo de această ultimă întrebare, am întâlnit macabra relaţie dintre o lovitură şi o maladie fără întoar­cere în «Pavilionul Cance­roşilor» al lui Soljeniţîn – acolo, se ştie, unui tânăr i se trage moartea dintr-o zdravănă lovitură primită în gambă... Din nefericire, faptul că am găsit o similitudine nu linişteşte şi nu fericeşte pe nimeni – arată doar că relaţia stă sub semnul posibilului...! În cele din urmă, s-a adresat Spitalului. (...) În continuare însă, ne-a aşteptat o veste cumplită! Ne-a întâmpinat colonel dr Eugen Bobu­les­cu, specialist recunoscut în boli gastro-intestinale. El a considerat drept o datorie să ne vorbească foarte des­chis. (...) Şi, pentru a fi mai edificator, a adăugat o locuţiune mult folosită atunci, în lumea politică, pentru situaţii-limită: «trebuie să ad­mi­tem inadmisibilul!» (...). Şi acel «a ad­­mi­te inadmisibilul!» ne-a bântuit pe noi, fără oprelişte, nişte luni blestemate, până ne-a ajuns din urmă Sfârşitul!”

Mărturia lui Ion Iliescu despre complot
Pentru a urmări mai bine comple­xitatea situaţiei, evoluţia şi apoi involuţia lucrurilor, fac apel la pagina unei lucrări de autoritate: „Puţini erau acei cu care, pe stradă, în drum de la serviciu spre casă sau în întâlniri cât de cât discrete – scrie Ion Iliescu –, discutând deschis despre situaţia politică a ţării, despre degringolada regimului şi fundătura în care ne găseam, ima­ginam soluţii politice şi conjuncturi care să ne permită ieşirea spre liman.

Printre aceştia se numărau fostul ministru al Apărării, generalul Ion Ioniţă, de care mă lega o veche prietenie, şi Virgil Măgureanu, pe care-l cunoscusem cu ocazia elaborării, împreună, a unor lucrări de politologie. Toţi trei analizam modalităţile politice de a grăbi răsturnarea unui regim a cărui soartă ni se părea, oricum, pecetluită. Am redactat împreună un program minimal – care a stat la baza celor zece puncte ale Apelului-program al Revoluţiei din decembrie 1989... Din păcate, ge­neralul Militaru, pe care-l contactasem, a comis anume imprudenţe şi o anchetă a fost deschisă în ceea ce-l priveşte. Mai mult decât atât, după ce ne-am întâlnit şi am discutat toate aceste probleme, căpita­nul de rangul întâi Radu Nicolae a fost arestat... Supravegherea a fost întărită, domiciliul generalului Mi­litaru a fost percheziţionat,  generalul Ioniţă şi eu însumi am primit avertismente clare şi, la începutul anului 1989, Virgil Măgureanu a fost mutat intempestiv din Bucureşti la Focşani...”.