Moş-Ajunul

Crăciunul a fost, din antichitate, sărbătoarea solsti­ţiu­­lui de iarnă. În modestele-mi "Încercări critice" asu­pra unor credinţe, datine şi moravuri ale popo­ru­lui român (1874), am arătat divinităţile adorate de vechii locui­tori ai Orientului, precum şi festivităţile greco-latine, practicate cu zgomot şi veselie, mai în aceeaşi epocă a anului.

Creştinismul a instituit în noaptea de 24 spre 25 Decembrie serbarea naşterii lui Hristos, cunoscută sub numele de Crăciun şi zisă la italieni Natale, la francezi Noel, la germani Christnacht, la englezi Christmas, la ­spanioli Noche Buena, la poloni Wilia etc.
În ziua de 24 Decembrie, dis-de-dimineaţă unii copii de la 10-15 ani, dar mai cu seamă cântăreţii bisericilor, intră din casă în casă cu icoana ce reprezintă "Naşterea lui Hristos", spre a cânta versetele consacrate de ritul oriental:
Naşterea ta, Hristoase,/ Dumnezeul nostru./ Răsărita lumii / O lumina cunoştinţii; / că întru dânsa aceia,/ Care slujea stelelor,/ De la Stea au învăţat/ Să se închine ţie,/ Soarelui drep­tăţii,/ şi să te cunoască pre tine,/ Răsăritul cel de sus/ Doamne, mărire ţie.

În această "zi mare", vrăjitoarele obicinuesc a prinde liieci şi a-i îngropa într-un furnicar, pentru ca mai târziu, după ce putrezesc, cu oasele lor să facă "de urât" şi "de dragoste".

În noaptea de 23 spre 24 decembrie; noaptea de Ajunul Crăciunului (kerecunj vecer la malo-Ruşi, vigilia naticitatis Domini), de la miezul nopţii până la "ziua albă" e umblarea copiilor cu Moş-Ajunul. Fie câte unul sau doi, fie în cete de câte 4 până la 10 şi 12, cu o mică traistă după gât şi cu băţul în mână, intra în curtea fiecărei fami­lii, urându-i "Bună dimineaţa".

Datina e să li se dea colin­de­ţe sau bolindeţe, mici colaci de făină, cari la ţară sunt fră­mântaţi şi copţi de ocaziune chiar în acea noapte, iar la ora­şe covrigi, nuci şi mere sau pere. Această colindare se gă­seşte la diferite popoare cu acelaşi înţeles: ruseşte Kolă­do­vată, ceh coledovati, litvan Kaledoti (a culege colindeţe, streans colligere). Colindătorul qui streans colligit (se zice asemenea: în vechea limbă slavonă koladnică, slavoneşte kodelnik, ceh kolednik litvan, kaledininkas).

Astfel colindă copiii toată noaptea. Cei ce nu vor să le dea nimic le spun să vină "mai la ziuă", expresiune devenită proverbială şi echivalentă cam cu ceea ce oamenii instruiţi numesc "calendele grece", adică "niciodată". În cazul contrar, sunt întrebaţi cu vorbele "câţi sunteţi?" sau invitaţi să mai strige o dată "Bună dimineaţa la Moş-Ajun".

Numele de Moş-Ajun necesitează, pare-mi-se, două mici explicări. Cuvântul ajun (latineşte jejunium), ca şi verbul ajunare (latineşte jejunare) însemnează a se obţine de mâncare şi de băututră. Prin estensiune, s-a aplicat şi zilei dinaintea unei mari sărbători, un praznic, fiindcă în acele zile stră­moşii noştri din secolii trecuţi, ca buni creştini, posteau cu religiozitate fără să guste ceva, spre a onora sfinţenia săr­bă­torii următoare. Şi azi fetele cari vor să aibă noroc la mă­ritiş obişnuiesc să ajuneze toată ziua de 5 ia­nuarie, nu­mită "Ajunul Bobotezei". Flăcăii şi fetele dorm noaptea sub că­pă­tâiu cu busuioc dat de popă din pămătuful cu care bo­tează; aceia care au să se mărite iarna îşi văd în vis ursita sau ursitul, pe viitoarele lor soţii sau pe viitorii lor bărbaţi. Bătrânii şi maturii nu dorm nici o clipă, ci stau privind cerul – căci după a lor convingere în acea noapte "se des­chide cerul" şi cine e "bun la Dumnezeu" vede fericirea din cealaltă viaţă. Cât despre ziua de 24 Decembrie, Ajunul Crăciunului (jejuvium nativittis Domini), ajunarea ei avea două motive: să se facă demni de a se împărtăşi cu sfânta cuminecătură şi apoi să mănânce carne mai cu plăcere (în special carne de porc) după un post de atâtea săptămâni.

În ceea ce priveşte epitetul moş (bătrân, unchiaş), voi aminti că după cum ziua de 25 Decembrie a fost perso­nificată, atribuindu-i-se ca sfânt bătrânul Crăciun, Moşul Crăciun, Dumnezeu-Tatăl (căci astfel rezultă din "Co­lin­de"), în acelaş mod s-a personificat şi ziua de 24 Decembrie, Ajunul Crăciunului, atribuindu-i-se ca sfânt bătrânul Ajun, Moşul Ajun.

De aci toate variantele uzitate în Muntenia, începând cu ale micilor copilaşi şi sfârşind cu parodia flăcăilor, care găsesc cea mai nimerită ocaziune ca să petreacă noaptea, strigând şi cântând la fereastra vreunui cunoscut, dar mai cu seamă acolo unde ştiu că se află vr’o fată de măritat. Presupunând că aceia, cărora le urează "bună dimineaţa", nu vor să se scoale ca să le dea ceva, ei rostesc glumeţe ameninţări ce se vor citi mai la vale.

În interesul comparaţiunii şi pentru înlesnirea de studii ulterioare celor ce ar voi să se ocupe cu entologia, reproduc pe de o parte vechia colindare elenă, numită delidonizeen (a cânta rândunica), practicată în luna Boedromion (septembrie) şi pe care ­scriitorul Ateneu o relatează după Teohnis din Rodos, atribuind-o lui Cleobul din Lindos, pe de altă pare cântecul rândunicii de astăzi, pe care copiii grecilor moderni obicinuiesc a-l repeta din casă în casă, pe la începutul primăverii, adunaţi în cete şi învârtind în mână o morişcă cu aripi de şiţă, care închipuieşte o rândunică. Atât vechiul helido­niasomos rodian, cât şi varianta modernă, cântecul rândunicii, au fost traduse de dl A.I. Odobescu şi mai întâi publicate în Revista română, apoi reproduse în prefaţa menţionatelor mele încercări critice.
G. Dem Teodorescu, folclorist

Cetenele, cetenele

Cetenele, cetenele, dragilor mele/ Lerului Doamne,/ Păn’ celcel, păn’ celorcel,/ Lerului Doamne,/ Păn’ cel verde vişi­nel/ Legănel de tavtori verzi,/ Tavtor verde de mătase,/ Cu viţa ’mpletită’n şase./ Lea­gă­nul se clătina,/ Dar în leagăn cine şade?/ Tot (cutare) fată mare./ Şi nu-mi şade cum se şade,/ Ci-mi coase şi-mi ghin­do­seşte/ De-un guler şi de-o batistă./ Guleraşul, fraţi de-ai ei,/ Băsmăluţa-i Voine’al ei./ Şi-mi trase de-un firicel,/ Şi-mi cântă de-un cânticel,/ Şi nu-i cântec mojicesc,/ Ci-i cântesc împărătesc./ Împăratu-i la vâ­nat,/ La vânat peste Bârlad./ Veni vremea de ’nturnat,/ De ’nturnat, de ’ntunecat./ Nu mi-o credeţi, mari boieri,/ Suiţi colea ’n foişor,/ Şi vă ­uitaţi cam la vale,/ Cam la vale pe supt soare,/ Cum vin cară zugrăvite,/ Cu postav verde ’nvălite,/ Tot de nuntă mi-s gă­tite./ Astăzi, mâne, nun­ta-mi vine,/ Şi nu-mi vine să mi-o vază,/ Ci vine ca să mi-o iea./ Şi s’o iea dintr’aste curţi/ Să mi-o duc’ a’ treia curţi,/ Treia curţi la alţi părinţi,/ Alţi pă­rinţi necunoscuţi./ Noroc bun, părinţilor:/ Chelăriţa banilor,/ Tot cutare-i, fată mare,/ S’o ajung’ o voie bună/ C’un flă­căiaş d’impreună,/ Amândoi oameni frumoşi,/ Ei să fie sănătoşi,/ Cu-ai lor fraţi/ Cu-ai lor părinţi,/ Şi nu-mi vine cum se vine,/ Ci cu noi cu toţi de-a rândul./ Noi, boieri, cu bună-seara,/ Bună-seara la fereastră,/ La cinstiţi ca dumnea­voastră.Notă: Refrenul: Lerului Doamne se repetă după fiecare vers.
Un mănunchiu de colinde din Vrancea şi din alte părţi ale judeţului Putna, 1910

Colind de om însurat
Dinaintea cestor curţi,/ cestor curţi, cestor domnii/ născutu-mi-au/ crescutu-mi-au/ doi meri­şori înalţi,/ ’nalţi şi minunaţi./ Sus frunza-i mă­run­tă,/ jos umbra’i rotundă./ Jos la umbra lor,/ duşuie,/ mişuie/ d’un pat/ ­în­che­iat/ cu scânduri de brad,/ cu stâlpii de fag./ În pat ’i aş­ternut/ velinţe/ pestriţe,/ pernioare scrise:/ pes­te ele toate/ covor de mătase/ îm­pletit în şase,/ În pat cine’mi doarme?/ Doar­me dumnealui,/ boierul (cutare)/ cu-a lui ju­pâneasă./ Îmi dor­mi­se/ cât dormise,/ doam­na ’n somn se po­me­nise:/ "– scoal’, doamne,/ că-i fi dormit,/ că ne-a nins,/ ne-a viforit./" Dom­nul din somn se pomenea/ şi din gur’aşa-i grăia:/ "culcă-te, ca să dor­mim,/ că n’a nins,/ n’a viforit:/ vânt de vară c’a bătut/ prin pometul raiului;/ flori de măr s’a scuturat/ peste noi s’au revărsat;/ culcă-te, ca să dormim;/ când soarele-o răsări,/ flori de măr s’or veşteji,/ feţele ne-or rumeni/ ca doi-trei/ trandafirei./" Cest domn bun/ jupân (cutare)/ el să-mi fie sănătos/ ca-a lui dalbă jupâ­nea­să/ şi cu noi colindători,/ la anul şi la mulţi ani.
Colinde şi cântece de stea, no. 28, Biblioteca Societăţii Steaua, 1911

Velerim şi veler Doamne
Peste dealul cel mai mare/ Velerim şi veler Doamne/ Răsărit-a mândrul soare/ Velerim şi veler Doamne/ Dară soare nu era/ Velerim şi veler Doamne/ Ci lăcaş de mănăstire/ Ve­le­rim şi veler Doamne/ Cu pereţii de-ală­mâie/ Velerim şi veler Doamne/ Şi cu poartă de tămâie/ Velerim şi veler Doamne/ Dar într’însa cine sta/ Velerim şi veler Doamne/ Era Maica Precista/ Velerim şi veler Doamne/ C’un copil care plângea/ Velerim şi veler Doamne/ Şi din grai îl mângâia/ Vele­rim şi veler Doamne/ Taci, Fiule, nu mai plânge,/ Velerim şi veler Doamne/ Că Maica ţie ţi-o strânge/ Velerim şi veler Doamne/ Două mere, două pere,/ Velerim şi veler Doamne/ Să te joci şi Tu cu ele,/ Velerim şi veler Doamne/ Şi cheile Raiului,/ Velerim şi veler Doamne/ Raiul Sfânt să-l stăpâneşti/ Velerim şi veler Doamne/ Şi lumea s-o mântuieşti/ Velerim şi veler Doamne.
Colinde şi cântece de stea, auzite şi armonizate pentru cor mixt de preotul Iosif I. Ţincoca, Iaşi, 1937

Colind de copil
Ler oi Leo, Doamne, Ler/ oştile purcesu-mi-au/ dar pe unde datu-mi-au?/ De la mama lui (cu­tare)/ iară mama lui (cutare)/ ea de veste prinsu-şi-a,/ ’nainte eşitu-le-a/ c’un clondir/ plin de rachiu,/ cu clondiru d’a stânga,/ cu paharu d’a dreapta,/ din pahar numindu-le,/ din gură gră­i­ndu-le:/ – lin, mai lin oştirile/ pân’oi găti pe (cu­tare),/ că-i gata ca şi gătit,/ căci i-am croit/ d’un vestmânt,/ vestmânt lung/ până’n pă­mânt;/ croitor croitu-l-a:/ scris mi-e’n spate,/ scris mi-e’n piept,/ scris e’n şale,/ scris e’n poa­le;/ d’amândouă părţile/ scris câmpul cu florile,/ iar cei doi umerei/ scrişi cei doi luceferei;/ jur-prejurul poalelor,/ scrisă-i Marea tulbure/ cam cu nouă vădurele,/ iar în nouă vădurele/ sunt cam nouă corăbiele/ şi steaguri cu stegă­re­le,/ căpitani cu băltăcele,/ şi-mi aşteaptă pe (cu­tare)/ să-l ridice la rang mare,/ la rang ma­re-al oştilor,/ mai mare-al călărilor:/ el să-m­par­­tă le­file,/ să dea lefi la lefegii,/ gălbiori/ la tineriori,/ postav roşu la fustaşi,/ gălbinaşi/ la boiernaşi./ Iar (cutare) tinerel/ el să-mi fie să­nă­tos,/ şi cu mumă,/ şi cu tată,/ şi cu noi toţi dimpreună.
Colinde şi cântece de stea, no. 28, Biblioteca Societăţii Steaua, 1911