Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ascunsă între pădurile legendare ale Neamţului, galben-roşietice sub patina toamnei, la poalele Munţilor Horăicioarei şi Stânişoarei, Mânăstirea Horaiţa ne-a părut, când am vizitat-o, cel mai frumos dar al lui Dumnezeu. Nu pentru că alte daruri n-ar mai fi fost pe pământ, ci doar că, "atunci şi în acel loc", părea că timpul face loc unei blânde epifanii.
La Horaiţa, am ascultat, îndelung, la mijloc de octombrie, liniştea coborâtă peste săvârşita slujbă de utrenie a celor 20 de călugări vieţuitori în acest lăcaş; lăcaş cunoscut nu atât prin vechime, cât prin fapte memorabile. În tălmăcirea fratelui Denis, aflăm că aceste fapte îşi au începutul la mijlocul secolului al XIX-lea, când, pe locul ei de astăzi, s-a produs minunea - acel stâlp de foc, cum spune legenda, care i-a apărut, în vis, cuviosului Irinarh Roset, cel care hotărăşte să ridice o biserică din lemn. Strădania sa este continuată, după 25 de ani, de Ermogheu Buhuş, care construieşte, pe locul celei de lemn, actuala biserică din piatră, în stil gotic neobizantin.
Dacă, la exterior, această biserică impresionează prin cele opt turle ale sale, interiorul este de-a dreptul fascinant. Uimeşte, în primul rând, catapeteasma, probabil unică în lume. A fost, se pare, realizată la Viena, de unde şi influenţa barocului târziu, mai puţin viziblă la construcţiile ortodoxe. Cea mai neobişnuită decoraţie interioară este însă amvonul plasat deasupra altarului şi a uşilor împărăteşti. Cunoaştem că amvonul se aşază, de regulă, spre Nord şi nu spre Răsărit, ca în cazul acesta. Apoi, curioase sunt şi registrele picturii catapetesmei, verticale, de-a lungul unui bandou semicircular care are în centru icoana Deisis (Maica Domnului rugându-se Fiului pentru iertarea păcătoşilor) şi registrul profeţilor Vechiului Testament, în 14 medalioane intercalate în două vrejuri de viţă de vie din lemn sculptat aurit, ce se ridică de la extremităţile catapetesmei până deasupra amvonului. Aceste registre sunt dispuse pe orizontală, la majoritatea catapetesmelor din bisericile ortodoxe.
Mânăstirea Horaiţa a intrat în istoria României şi a Casei Regale ca fiind locul în care principele Carol, viitor rege al românilor, a fost surghiunit, timp de 75 de zile, după fuga sa la Odessa (unde se căsătorise, în secret, cu Zizi Lambrino, fiica unui general român). Carol recunoaşte, în jurnalul său, că locul era "încântător": "Horaiţa este un încântător colţişor, în fundul uneia dintre încântătoarele văi de munte. Loc încântător şi înverzit, înconjurat de brazi şi fagi. Loc al odihnei depline, unde ai dori să trăieşti în doi, mână în mână, inimă lângă inimă. Şi noi am fi putut trăi aici foarte fericiţi, te asigur, mica mea iubită, Zizi." Căsătoria viitorului rege cu Zizi a fost, în final, anulată, dar aerul melancolicelor sale epistole poate fi regăsit, încă, în cele două camere locuite, cândva, de de Carol şi unde astăzi, se mai păstrează câteva piese de mobilier. (După episodul Zizi Lambrino, Carol al II-lea s-a căsătorit cu principesa Elena a Greciei, cu care a avut singurul copil recunoscut legal de către Casa Regală - născut la 25 octombrie 1921 - şi devenit rege al României cu numele de Mihai I.)
Curios, dar Horaiţa pare a fi unica mănăstire din România cu hramul "Botezul Domnului".
