De la sangeroasele atentate de la Madrid, lui Marian (foto-dreapta) i-au ramas teama si cosmarurile. Dreptul la rezidenta, promis celor care au avut de suferit in urma atacurilor, ii este refuzat romanului, desi unul dintre spaniolii raniti, Sergio Palacios (foto-stanga), l-a recunoscut drept salvatorul lui.

A salvat cel putin 20 de vieti in teribilele atentate de la 11 martie, de la Madrid. Unul dintre cei pe care i-a scapat de la moarte l-a recunoscut si i-a multumit. Pe erou insa, romanul Marian Chatineanu, aflat ilegal in Spania, il asteapta expulzarea. Doar pentru ca nu s-a numarat printre raniti, ci printre salvatori.

Grigore Marian Chatineanu a salvat dintr-unul dintre „trenurile mortii" peste 20 de oameni. Unii, fara maini, altii, cu cate un picior retezat, cu totii raniti in cruntele explozii de la Madrid, din 11 martie 2004. Si acum are in minte imaginile de cosmar din acea zi tragica. „Eram in ultimul vagon al trenului care se indrepta spre Gara Atocha. In apropiere de statie am auzit exploziile. A fost ingrozitor. Din fericire, eu am scapat nevatamat. Am avut noroc. Nu am stat pe loc. Am inceput sa ajut oamenii raniti, sa-i scot din tren. Nu am ajutat numai eu, ci mai multi oameni. Majoritatea, e drept, au fugit. Eu am stat acolo o ora, apoi au venit ambulantele si echipele de interventie si am plecat", ne povesteste Marian.

„NU AI ACTE." Saptamana trecuta a implinit 25 de ani. De trei ani si jumatate se afla in Spania. Munceste la o firma de constructii, are un salariu decent si locuieste cu prietenii sai intr-un apartament inchiriat, la sud de Madrid. Oful lui este ca traieste ilegal in Spania. Mai mult, este pe cale de a fi expulzat. Aceasta, desi ar merita onoruri pentru gestul facut la 11 martie. Ranitii, familiile victimelor au primit drept de munca si cetatenie spaniola. El, nu. Cand s-a dus la politie sa vada ce se poate face pentru asta, reclamand traume psihice dupa atacuri, s-a trezit cu un raspuns care l-a lasat perplex: „Si ce daca ai ajutat oamenii? Nu ai acte in regula. Nu poti dovedi ca ai fost intr-unul dintre trenurile cu bombe. Trebuie sa-ti fac ordinul de expulzare".

O UMBRA DE SPERANTA. De-atunci, Marian ii cauta cu infrigurare pe oamenii pe care i-a salvat si care ar fi putut sa-l ajute sa ramana legal in Spania. In cosmarurile sale vede si acum un barbat cu capul spart, o femeie cu hainele ciopartite, oameni cu sange peste tot, tarandu-se pe liniile ferate. Sunt persoanele pe care le-a scos din tren. A reusit pana la urma, uitandu-se pe fotografii de la atentate, sa dea de Sergio Palacios, un barbat la vreo 40 de ani. „Ramasese fara pantaloni, fara pantofi si se plangea ca-l dor picioarele si ca-l apasa in piept", isi aminteste Marian. Sergio i-a promis ca-l va ajuta sa obtina permis de munca in Spania. A scris o declaratie in care sustine ca Marian a fost salvatorul sau. Insa actul nu l-a ajutat pe tanarul roman.

„NU VREAU SA PROFIT." „M-am saturat sa ma lupt sa obtin ceea ce cred ca mi se cuvine. Daca nu am fost atunci, pe 11 martie, la spital sa spun ca sunt victima, daca nu am avut o mana rupta, nu m-a bagat nimeni in seama. Desi legea pe care au dat-o spaniolii este foarte clara: victimele si cei afectati din strainatate vor primi drept de rezidenta. Totul e o minciuna. Si eu am fost afectat. Eu nu pot merge din cauza situatiei mele ilegale nici macar la medic, ca toate aceste cosmaruri pe care le am sa-mi treaca odata. Am biletul de tren, am declaratia lui Sergio. Si la ce bun? Nu e ca in Romania, aici fiecare este cu treaba lui. Nu vreau sa profit de pe urma nenorocirii spaniolilor. E groaznic ca au trebuit sa moara 200 de persoane pentru ca eu si altii sa ne putem gandi ca vom avea acte legale. Te simti ca si cum ai profita de situatie", zice, cu amaraciune in glas, Marian. El nu vrea sa plece din Spania si sa se intoarca acasa. Nu cere bani, nu cere medalii, ci sa munceasca legal la Madrid.

„Marian nu-i un milog, sa ceara din usa-n usa"

O stire despre Marian, aparuta in Jurnalul National, a convins-o pe sora lui, Carmen Plesa, sa ne sune la redactie si sa ne dea amanunte despre cazul fratelui ei. Carmen spera ca, din momentul in care intreaga poveste va ajunge in presa, se va gasi cineva sa-l ajute pe tanarul erou de la Madrid.

Jurnalul National: Cand a plecat Marian in Spania?

Carmen Plesa: Nu-mi amintesc exact data, cred ca acum trei ani, trei ani si jumatate. Era visul lui sa plece in Occident, mai ales dupa ce s-a intors din armata. Noi am fost doi copii mai amarati, tatal nostru a murit cand Marian avea patru ani si eu aveam noua ani, iar cu noul sot al mamei nu am reusit niciodata sa ne intelegem. Dar noi am fost mereu foarte apropiati, exista o legatura fantastica, imi e mai mult ca si copilul meu decat ca fratele meu. Dupa ce a facut armata, s-a mutat cu mine si cu sotul meu, lucra la Contraximex, la drumuri si poduri, dar mereu imi spunea: „Sorella, asta e visul meu, sa plec". Avea un salariu foarte mic, ceva sub 1,2 milioane, si il ajutam eu cum se putea.

De ce a ales Spania?

Initial s-a dus in Franta, voia sa se inroleze in Legiunea Franceza. Am facut tot ce am putut sa il ajut sa isi indeplineasca dorinta. Am vandut tot ce aveam mai de pret, masina. L-am ajutat sa-si faca acte, pasaport, i-am luat bilet de autocar, tot ce i-a mai trebuit. Biletul i l-am luat dus-intors, ca am zis ca, baiat tanar, poate se razgandeste. Cand l-am condus, la autogara, impreuna cu sotul meu, eram atat de fericita ca ii indeplinesc visul, dar aveam sentimentul ca n-am sa-l mai vad niciodata.

Si cum de a ajuns in Spania?

Nu l-au acceptat in Legiunea Franceza, din motive de sanatate, nu stiu exact despre ce a fost vorba. Stiu ca si in tara, cand a vrut sa se inscrie la Scoala de Politie de la Sibiu, nu l-au acceptat pentru ca avea ceva probleme cu inima. Si cand am vorbit cu el in Franta i-am spus: „Frate, acum daca te intorci, eu nu o sa mai am niciodata sansa sa te ajut sa pleci din nou. Asa ca tu gandeste-te, ori ramai si muncesti, ori te duci mai departe, ori vii inapoi, dar eu n-o sa mai am niciodata alta solutie sa te ajut, tu faci cum crezi tu". Si a plecat din Franta direct in Spania, s-a dus la un patron si a lucrat o vreme la sere dupa care s-a imprietenit cu cativa baieti. Mai avea acolo un prieten cu care facuse armata impreuna si asa a ajuns la Madrid. A mers la el o saptamana, si-a facut rost de chirie, si-a gasit de lucru, si-a facut abonamente la tren, medic, tot. De fapt, de la abonament porneste toata nenorocirea, ca era abonament lunar, pe care care nu se bifeaza data cand intri in metrou sau in tren, ci numai pe abonamentul de 10 calatorii, unde apare si data si ora. Si de-asta el nu poate sa arate ca a fost in tren, nu poate dovedi.

De la cine ati aflat despre atentatul de la Madrid?

De la o prietena, care m-a sunat sa ma intrebe daca am vazut ce se intampla. Si cand am aflat ca atacul a fost la Atocha, am inlemnit. Stiam programul lui: pleaca de dimineata cu trenul de la 6:30 din Santa Eugenia si ca pana la 8:00 trebuie sa ajunga la serviciu. Si cand mi-a spus Atocha m-am gandit ca fratele meu a murit. Mi s-a facut rau, eram singura si l-am sunat. Daca nu-mi raspundea atunci la telefon, innebuneam pe loc. Am apucat doar sa intreb daca a fost in tren si mi-a spus ca nu, ca patronul l-a rugat sa mearga mai devreme ca trebuie turnata o placa de beton. Si atunci s-a intrerupt. In seara aia, din vocea lui, am stiut ca ceva nu e in regula, ca are probleme. Asta era joi. Am mai vorbit si vineri, iar sambata l-am intrebat inca o data, ca simteam ca nu e in regula: „Cum de n-ai fost totusi in tren? E ora cand circuli, nu se putea sa nu te prinda undeva", i-am spus. „Pai, mi-am facut o cafea, m-am trezit mai devreme si ca sa nu mai adorm m-am dus mai devreme la serviciu", a zis. I-am spus: „Randul trecut spuneai de o placa". A facut o pauza la telefon si pe urma mi-a spus ca nu mai stie ce mi-a spus in ziua aia, dar ca a fost in tren, a fost groaznic sa auzi o mie de tipete deodata, oameni care zbiara si gem, sa vezi sange, oameni fara picioare, fara maini... Era socat. Din momentul in care a recunoscut, pentru mine au fost cele mai cumplite clipe. M-am pus in situatia lui: ce a vazut, ce a simtit, prin ce a trecut, ca putea sa moara si el acolo. Pe urma mi-a povestit ce a facut, cum l-a ridicat pe unul dintre scaune si omului ii lipsea un picior, altului ii atarnau matele, unul nu avea cap, din altii nu mai ramasese nimic. I-am spus: „Marian, trebuie sa-si faci un control, ca nu e de joaca! e sanatatea ta!". S-a dus la psiholog, cu trimitere de la medicul de familie, si face in continuare tratament. Eu nu imi dau seama cum de a avut curajul sa se duca din nou in tren, dupa ce a explodat, si sa scoata oamenii de acolo. Daca era un las, putea sa plece si sa nu ii pese. Si chiar mi-a spus: „In Spania eu nu cer nimic, nici un ban, nici un avantaj, nimic, numai acte de rezidenta ca sa pot sa lucrez si eu ca omul, sa pot sa vin din cand in cand acasa, sa ne vedem". Nu-i un milog, sa ceara din usa in usa.

Acasa reuseste sa trimita ceva, sa va ajute?

El ma tot intreaba, de fiecare data, ce imi trebuie, si ii spun ca nu am nevoie de nimic. Pentru baietelul meu trimite cate un pachetel. Eu stiu ce greu ii este, cum traieste, ca munceste ca un rob. Lucreaza de dimineata pana seara la 10:00-11:00 in constructii, pentru 1.200 de euro... Un spaniol ia 900 de euro ajutor de somaj si sta acasa.

"Trebuie sa aduca dovezi"

Contactat telefonic de Jurnalul National, consulul Romaniei la Madrid, Nicu Stan, ne-a spus ca este la curent cu situatia lui Marian Cathineanu. Pentru ca drepturile lui sa fie recunoscute de catre autoritatile spaniole, Marian trebuie sa faca dovada faptului ca s-a aflat intr-unul din trenurile care au fost aruncate in aer la 11 martie. „Prin dovada inteleg bilete de tren, documente medicale de la spital care sa ateste ca a trecut pe acolo in ziua tragediei, chiar o adeverinta de la psihologul care l-a tratat dupa atentate", a precizat consulul. Atata vreme cat Marian nu are astfel de dovezi, autoritatile romane si spaniole deopotriva nu il pot ajuta, oricat de intelegatoare ar fi. Aceasta, mai ales ca dintre cele 101 de victime romane initiale, au aparut acum inca 50, care solicita toate sa le fie recunoscuta aceasta calitate si sa beneficieze de avantajele care deriva din ea. Nicu Stan nu contesta ca acele 50 de persoane ar fi victime legitime, insa si in cazul lor este nevoie de dovezi concrete. In orice caz, Nicu Stan il asteapta incepand de marti pe Marian, pentru a vedea impreuna ce se poate face. (Ana Ilie)