Nicolae Ceauşescu a fost premiant în şcoala primară

Cât a trăit şi după moarte, despre Ceauşescu s-au făcut filme, s-au scris sute de cărţi şi nenumărate articole. S-au pus în circuitul pu­blic interviuri şi memorii mai mult sau mai puţin alterate de schemele adevărului partinic, corectitudinii politice sau ten­din­ţei de faţadă a autorilor. S-au re­produs fotografii din arhivele ins­tituţiilor comuniste de presă şi pro­pagandă şi din colecţii parti­cu­lare.

S-au tipărit grămezi de arhive. Proiectată pe fundalul epocii sale, viaţa ultimului lider comunist poate fi o istorie fili­granată a României secolului XX. Ceauşescu e însă şi paradoxul nostru statistic printre ţările ex-comuniste.

În sondaje succesive, românii l-au urcat, simultan, pe piedestalurile celui mai bun şi celui mai rău conducător din câţi a avut ţara. Astfel că ideea lui Marius Tucă, directorul ziarului, de a face un serial din biografia lui Ceauşescu am privit-o, la început, cu reticenţă de cartografi trimişi să macheteze la scara de 1 pe 1 zona cea mai periculoasă din hărţile lor.

Deşi pe parcursul celor şapte ani de existenţă a secţiei de istorie recentă a Jurnalului Na­ţio­nal – mai ales redactând "Scînteia 1989 – După 20 de ani", suplimentul coti­dian al ziarului în 2009 ş, în colecţia faptelor şi intenţiilor atribuite de istorici, memorialişti, analişti sau ziarişti lui Ceauşescu, componenţii echipei ne-am confruntat cu ne­bă­nuite "descoperiri".

Am căutat şi cercetat toate do­cu­mentele ce pot fi consultate, am citit tot ce avem la îndemână şi ni s-a păr­ut demn de consideraţie, am intervievat şi conspectat mărturii ale "părtaşilor". În­cre­din­ţaţi după fie­care demers de trebuinţa altei puneri în scenă a biografiei lui Nicolae Ceauşescu. Fără patimi politice, clişee şi idei preconcepute, cu dovezi şi argumente pro­ve­nite din multitudinea surselor actuale – o trainică punte între memoria so­cială, documentele de arhivă şi le­gen­dele comunismului românesc. Ceea ce până acum nu s-a făcut în is­toriografia şi presa românească. Ceauşescu a am­pren­tat memoria colectivă a ro­mâ­nilor ca nimeni altul.

Sub t­o­rentul mesajelor propagandistice din epoca particula­rizată de dictatură şi inegalabilul cult al personalităţii liderului comunist, s-a scurs copilăria şi tinereţea vârstnicilor de azi. În sfârşitul lui şi-au pus speranţele înalţii activişti de partid aproape deopotrivă cu ce­tăţenii de rând. Iar Războiul Rece a sfârşit cu groaznica moarte a so­ţilor Ceauşescu ca un final de telenovelă. Procesul şi execuţia Ceauşeştilor a fost boom-ul me­dia­tic al anului 1989 şi act revelator în teoriile manipulării şi conspiraţiei. De îndreptat din cele ce s-au spus şi scris, sunt multe fantezii şi minciuni. Unele parado­xale precum situaţia lui Ceau­şes­cu şcolară: de-o parte legenda micului geniu; un fals catalog post-comunist ce-l face tembel, în cealaltă. Aflaţi, în cele ce ur­mea­ză, adevărul din do­cumentele şcolii primare din Scorniceşti.

---

Cataloagele şi foile matricole din Scorniceşti dovedesc, fără tăgadă, că micului Niculae i-ar fi plăcut să înveţe
Ceauşescu A. Niculae, fiul lui An­dru­ţă Ceauşescu, de profesie plugar, do­mi­ciliat în cătunul Tătărăi, comuna Scorniceşti, plasa Potcoava, judeţul Olt, a intrat în clasa I-a primară în toamna lui 1925. A absolvit-o cu media 8,26, clasându-se al treilea. Pre­miant prin urmare. Nu a luat co­roniţa, aceasta revenindu-i Ioanei Io­nescu, cu media 9,20. Perceptorul satului era tatăl premiantei clasei sale. Dar tatăl Gherghinei Popescu, cealaltă fată care-l întrecuse, fusese tot plugar.

 

Înscrişi în clasa lui au fost 35 de elevi – 15 băieţi şi 20 de fete. Au promovat-o însă abia 24, doi băieţi şi nouă fete abandonând şcoala. Pe coperta catalogului, din înfloriturile caligrafice ale semnăturii învăţătorului îi descâlceşti greu numele. Pare a fi Buzătescu. Acela, şi nu altul, a fost dascălul ce-a pus "stilul" în mâna viitorului autocrat comunist şi l-a deprins să ţină tăbliţa. Trei ani, acelaşi în­vă­ţător l-a învăţat să scrie, să ci­teas­că şi să socotească, clasa lui Ceauşescu fiind preluată într-a IV-a de învăţătorul Ion Bărăscu.

Programa şcolii primare obligatorii de-atunci împărţea cursurile în cinci categorii: limba română (cu disciplinele: citire, exerciţii de compunere, exerciţii de intuiţie), mate­matică (aritmetică şi geometrie), celelalte ştiinţe (religie, istorie, geografie, ştiinţele fizico-naturale), dexterităţi (caligrafia, desenul, cântul, exerciţii corporale şi jocuri gimnastice, lucrări practice agricole, lucrul manual – la băieţi şi lucrul de mână – la fete) şi purtarea. La capătul acestor rubrici din catalog se adăugau pedepsele şi frecvenţa. Acestea din urmă – cu excepţia cazurilor de abandon şcolar – n-au fost completate.

După monotonia notelor din ca­talog s-ar părea că învăţătorul le-a scris, pe toate o dată, la capetele trimestrelor. Ori la sfârşitul anului şcolar, după impresia de ansamblu ce i-o făcuse elevul şi clasa. Le-a pus peste tot, bunăoară, 7 ori 6 celor "de mijloc" la disciplinele de bază. Şi-a extrapolat apoi evaluarea la "dexte­ri­tăţile" desenului şi cântului. Cui fo­losea, după pedagogia locală, selecţia şi încurajarea copiilor talentaţi? Din casa plugarului cine-ar fi răzbit spre înălţimile artei, culturii sau sportului? Aşa s-ar argumenta că-n primul tri­mestru de şcoală Niculae Ceau­şescu a obţinut 7 pe linie. Cu excepţia purtării, unde a fost de 9. Pe-al doilea, nota 8 la toate şi 10 la purtare. În vă­dit progres, a urcat pe 9 la toate disciplinele din catalog şi 10 la purtare în ultimul trimestru.

În clasa a II-a, s-a clasificat al treilea, după aceleaşi fetiţe fruntaşe, cu media 8,18. Iar într-a III-a a ob­ţi­nut media generală 8,95. Se vede însă că i s-au corectat notele pe fila acelui ca­talog. Nu la mai mare, cum te-ai fi aş­teptat de la constructorii lui de ima­gine, ci în jos. Din cele trei note de 10 de la religie s-au făcut 8,6 şi 7.

Ultima clasă ce-a frecventat-o Ceauşescu vreodată a încheiat-o cu mai slabe rezultate: 7,60 – medie ge­nerală şi al şaselea între 32 promovaţi. Noul învăţător Bărăscu a fost şi mai refractar la capitolul aptitudini: cu excepţia purtării, de sus până jos, l-a ţinut numai în 7 pe Ceauşescu. I-a notat însă cu 10 şi "frecventarea" de la capătul tabelului.

La "omagierea" a şase decenii de viaţă a fostului şcolar, dascălul ce-l preţăluise în toate de 7 a elaborat ur­mă­toarele amintiri: "În ciuda vârstei mele înaintate, am peste 94 de ani, păstrez viu în memorie chipul fostului elev Nicolae Ceauşescu de pe vremea când frecventa cursurile şcolii primare din Scorniceşti. Era un copil inimos şi sârguincios, cu minte ageră. Avea urechi să audă şi ochi să vadă ceea ce nu toţi copiii de vârsta lui puteau vedea şi înţelege. Citeam în privirile sale aprinse o sete nepotolită de dreptate şi de adevăr, priviri care se înflăcărau ori de câte ori vorbea de Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Tudor din Vladimiri, Cuza, Bălcescu, despre alţi bărbaţi viteji şi luminaţi care au luptat cu braţul şi cu ascu­ţi­mea minţii pentru libertatea şi fericirea ţării".

Legenda copilului supradotat i-o servise Bărăscu mai de demult ziaristului francez Michel Hamelet. Elev "de neuitat" l-a numit, în 1971, pe Ceauşescu: punea întruna între­bări, fără pereche de curios; încă­pă­ţânat în părerile lui, dar generos cu co­legii până-ntra-atât că "adesea se denunţa pentru greşeala comisă de altul"!

Nemulţumiţi cu singurul martor, biografii epocii au sporit laudele: şcolar atent şi disciplinat, dotat cu o memorie formidabilă, excepţional la matematică şi foarte bun tovarăş. Citat era învăţătorul Grossu M. Constantin. Un dascăl ce nicicând n-a funcţionat la clasa lui Ceauşescu.

Documentele din Scorniceşti, în arhivele din Slatina
Prin anii ’70, a fost pus în aplicare proiectul secţiei de propagandă a CC al PCR de înfiinţare a muzeelor de istorie în toate reşedinţele de judeţ şi în localităţile "cu trecut glorios" din ţară. Atunci s-a făcut şi Muzeul din Scorniceşti, ne-au relatat Aurelia Grosu şi Laurenţiu Guţică-Florescu, şe­ful secţiei istorie contemporană şi res­pectiv directorul Muzeului Ju­de­ţean Olt. Relicve arheologice s-au îm­prumutat din muzee naţionale, iar "epo­ca Ceauşescu" s-a organizat după standardele Muzeului de Istorie al PCR impuse la scară naţională. 

Pe specificul locului, în incinta noului aşezământ s-a amenajat sala de clasă unde-ar fi învăţat, chipurile, "cel mai iubit fiu" al Scorniceştiului şi al ţării. Profesoara Ioana Geru, fos­ta directoare a şcolii locale, îşi amin­teşte că pe catedră se afla şi un catalog deschis la fila elevului Ceauşescu. Du­pă ritualurile vremii, până în de­cem­brie 1989, veneau autocare cu de­taşamente de şoimi şi pionieri din toată ţara să viziteze muzeul din Scor­ni­ceşti. Notele omagiatului erau ca ale oricărui şcolar – avea şi 7, şi 10, şi 8 – după cum şi-a adus doamna Geru aminte. Un singur catalog a fost expus dar nu mai ştie din care clasă. Nici unde a dispărut documentul acela. Căci din clădirea fostului muzeu, prin anii ’90, toate exponatele au făcut picioare.

Şcoala din Scorniceşti, ne-a precizat profesoara Steluţa Bărbulescu, actuala directoare, şi-a predat perio­dic arhivele Direcţiei Judeţene Olt a Arhivelor Naţionale. La Slatina, prin lăudabila bunăvoinţă a directorului Bogdan Bădiţoiu, am consultat doritele cataloage şi foi matricole din 1925-1929, cât Nicolae Ceauşescu a frecventat şcoala primară. Ambele tipuri de documente sunt autentice; corespund şi înscrisurile din ele. Domnul Bădiţoiu ne-a atras atenţia şi că în cătunul de baştină Tătărăi, viitorul preşedinte avea un tiz: celălalt Ceauşescu A. Niculae era însă cu un an mai mare, se târa în coada clasei cu notele sale, iar tatăl lui se numea Alexandru. În Muzeul din Scorniceşti fusese, probabil, expus catalogul din clasa a III-a a anului şcolar 1927-1928, când micul Niculae ob­ţi­nuse media mai mare – 8,95. Şi ca să nu contravină ateismului recomandat comuniştilor, vreun şef de la judeţ i-a micşorat notele la Religie.

Elevi fără caiete şi manuale şcolare
Cum se-ngrijeau Andruţa şi Alexandra Ceauşescu de educaţia copiilor şi ce expectanţe aveau de la şcoală, greu de presupus altfel decât prin contextualizarea la statisticile şi particula­rităţile satului românesc din prima jumătate a secolului XX.

Conform recensământului din 1930, aproape jumătate din populaţia României Mari era analfabetă. Cei mai mulţi neştiutori de cartea trăiau în Basarabia şi Moldova, iar cei mai puţini în Transilvania. Anuarul ju­de­ţului Olt editat în 1936 precizează că nici jumătate din numărul copiilor de vârstă şcolară nu erau înscrişi la şcoală şi că şcolile se dovedeau fie ne­în­căpătoare, fie în localuri de în­chi­riat, fie în proastă stare. În anul şcolar 1925-1926, când Nicolae Ceauşescu ur­ma prima clasă, judeţul Olt a înre­gis­trat 239 învăţători la 39.815 copii de vârsta şcolii prima­re. Un dascăl la 166 de elevi! Înscrişi erau însă abia 21.177. Ceea ce nu în­seam­nă, ob­ser­vă autorii anuarului, că şi frecventau şcoala.

Singurele instituţii din Scor­ni­ceşti, cea mai mare comună din ju­de­ţul Olt, erau primăria, biserica, şcoala pri­mară şi trei bănci populare – Lâ­naru, Scorniceşti şi Şuica. În 1936 func­ţionau acolo cinci învăţători. Prin­tre ei şi Ion Bărăscu, învăţătorul lui Ceauşescu din clasa a IV-a, is­to­vin­du-se cu cinci grupe de clasa întâi.

Contrar propagandei comuniste şi post-comuniste, cu starea lui, Andruţă Ceauşescu se plasa printre scorniceştenii mai înstăriţi. A fi, ca el, plugar cu proprietate de 9 hectare pământ arabil, plus fâneaţă, pădure şi livadă, te aşeza spre fruntea satului, nu-n coada lui.

Amândoi părinţii lui Ceauşescu ştiau carte. Convinşi de foloasele scrisului, cititului şi socotitului, i-au dat pe toţi cei nouă copii ai lor să facă şcoala primară. În primul an, Niculae şi-a prins acolo şi fraţii mai mari – pe Niculina (înregistrată Niculia în documentele şcolare) şi pe Marin. Din urmă l-au ajuns fraţii mai mici – Maria şi Florea.

Din do­cu­mentele şcolii ar reieşi că, dintre ei, Ma­ria a fost cea mai isteaţă. A în­cheiat prima clasă cu media 9,50, dar in­trase în şcoală la 8, nu la 7 ani. Că­să­torită Agachi, Maria a rămas mun­ci­toare în Bucureşti şi-n vremea când fratele ei Nicolae conducea ţara. Mai slabi au fost băieţii – Marin (fost în 1989 reprezentantul economic al României la Viena) şi Florea (ziarist la Scînteia) – clasându-se, printre colegii de clasă, în jumătatea de jos.

Se pare însă că părinţii s-au îngrijit să nu fie elevi, mai mult de trei dintre copiii lor odată. N-avem cum şti da­că plecau zilnic toţi trei la şcoală sau o frecventau cu rândul căci în­vă­ţătorii nu le-au înregistrat ab­sen­ţele. Treburi multe se făceau într-o gospodărie de ţară cu mulţi copii, iar păs­cutul boilor, vacilor şi oilor cădea, prin tradiţie, în seama celor mai ră­să­riţi.

Îmbrăcaţi şi încălţaţi copiii fa­mi­liei Ceauşescu vor fi fost ca şi cei­lalţi din sat. Unicele menţiuni care sparg monotonia plugarului la rubrica "ocupaţia părinţilor" din foile matricole sunt un cizmar, o menaje­ră, un comerciant, un învăţător şi per­ceptorul cu fata premiantă din clasa lui Nicolae Ceauşescu.

Singura amintire de familie despre copilăria fraţilor provine din memoriile fiicei lui Marin Ceauşescu, Mihaela. În "Nu regret, nu jelesc, nu strig" (Editu­ra Meditaţii, an neprecizat) autoarea re­latează un episod semnificativ. Pentru acela, Marin s-a păstrat în amin­tirea alor săi ca un copil nepotrivit ha­bitatului scorniceştean: umbla şi el desculţ ca toţi de seama lui, dar se spă­la pe picioare. Mergea la şcoală şi prin zăpadă în picioarele goale. Şi-atunci, inventiv, primele încălţări şi le-a confecţionat singur din scoarţă de copac. Fapt dovedit, cu asemenea lipsuri în trebuinţele primare ale co­pii­lor, că în casa lui Andruţă Ceau­şes­cu nu erau bani de cumpărat cărţi, caiete şi manuale şcolare.