Nicolas, omul-spectacol

FRANŢA-ROMANIA: DOUA SECOLE DE PRIETENIE
Când a venit la putere, Sarkozy a promis să fie un preşedinte angajat. Presa apreciază însă că el este mai mult decât un preşedinte-jucător, cum trebuie să fie şeful statului, potrivit Constituţiei celei de-a cincea republici în Franţa.

În vârstă de 52 de ani, Nicolas Sarkozy, de formaţie jurist, s-a lansat în politică la Neuilly-sur-Seine, prospera suburbie de la porţile de vest ale Parisului, unde a fost ales consilier municipal începând cu 1978, şi a ocupat funcţia de primar între 1983 şi 2002. Deţine din 2002 funcţia de preşedinte al Consiliului general din Hauts de Seine, la vest de Paris, cel mai prosper departament al Franţei. A fost ministru al Bugetului în Guvernul Balladur, între 1993 şi 1995, dar sprijinul pentru acesta împotriva lui Jacques Chirac la prezidenţialele din 1995 a declanşat ruptura dintre el şi fostul său mentor în politică.

ENERVARILE LUI CHIRAC. Jacques Chirac l-a rechemat în guvern după realegerea sa în 2002, când Nicolas Sarlozy devine ministru de Interne în Guvernul Raffarin, după care în 2004 este numit ministru al Economiei şi Finanţelor. În 2004 devine preşedinte al Uniunii pentru o Mişcare Populară (UMP), partid de centru-dreapta, ceea ce stârneşte iritarea lui Jacques Chirac, care îl pune să aleagă între această funcţie şi cea de ministru, iar Nicolas Sarkozy părăseşte Executivul. Doar pentru câteva luni, pentru că după respingerea Constituţiei europene în referendumul din 30 mai 2005 este rechemat, reluându-şi funcţia de ministru de Interne, de data aceasta în Guvernul condus de Domnique de Villepin. La 14 ianuarie 2007 este ales de către militanţii UMP candidat pentru alegerile prezidenţiale.

AMBIŢII PREZIDENŢIALE. Candidatura sa la Preşedinţie nu a fost iniţial agreată de Jacques Chirac, care a întreţinut iniţial incertitudinea anunţându-şi finalmente retragerea înainte de începerea campaniei şi sprijinul, discret, pentru Nicolas Sarkozy. Chiar dacă n-a fost pe placul lui Chirac, candidatul Sarkozy a fost ales preşedinte al Republicii la 6 mai 2007. De atunci, Franţa a intrat în "epoca schimbărilor Sarkozy”. Pentru că Nicolas şi-a propus să fie un "hiperpreşedinte”, un partizan al "curajului”. De la alegerea sa, Nicolas Sarkozy şi-a ocupat fiecare zi din agendă cu o iniţiativă, un anunţ, o deplasare-surpriză, fiind prezent în presă până la saturaţie. "Am fost ales pentru a aduce soluţii problemelor pe care le are Franţa", le răspunde Sarkozy celor care îl critică pentru omniprezenţa şi "agitaţia" sa. În domeniul economiei, Nicolas Sarkozy doreşte flexibilizarea săptămânii de lucru de 35 de ore, prin scutirea de impozite a veniturilor din orele suplimentare şi plafonarea fiscalităţii individuale la un maximum de 50%. În domeniul energiei se dovedeşte un partizan al nuclearului, iar în politică externă este un adept al limitelor extinderii Uniunii Europene şi mai ales se opune aderării Turciei.

PAREREA ANALIŞTILOR. În puţinele zile în care palatul prezidenţial Elysee nu are nici un anunţ de făcut, atenţia presei este monopolizată de viaţa privată tumultuoasă a acestui preşedinte în vârstă de 52 de ani, comentează AFP, preluată de Newsin. Francezii par divizaţi în ceea ce priveşte expunerea vieţii private a preşedintelui. Unele instituţii de presă denunţă grandomania acestui preşedinte, fiu de imigrant, fascinat de succes şi prieten cu marii patroni. Dar politica sa energică de reforme beneficiază de susţinerea populaţiei. Pentru 56% dintre francezi, primele şapte luni ale mandatului lui Sarkozy au mers în direcţia cea bună.

REFORMELE PROMISE. Sarkozy a făcut deja sau au început o serie de reforme: fiscală (un "pachet" de 13 miliarde), a regimurilor speciale ale pensiilor - în pofida unei greve de nouă zile în transporturi, a instituţiilor şi administraţiei publice.

El a luat pe nepregătite o stângă socialistă marcată de diviziuni după înfrângerea Segolenei Royal şi sindicatele, adesea depăşite de avalanşa de măsuri lansate. El a debusolat şi mai mult opoziţia atrăgând în echipa sa personalităţi de stânga, precum fostul "French doctor" Bernard Kouchner de la diplomaţie, de centru şi din rândul minorităţilor.

REMARCABIL. Sarkozy şi-a ţinut promisiunea de a readuce Franţa în Europa după respingerea Constituţiei europene prin referendum de către francezi şi a operat o apropiere vizibilă de Statele Unite. Prezenţa lui Sarkozy pe scena internaţională va deveni şi mai marcantă în a doua jumătate a anului 2008, când Franţa va prelua preşedinţia UE.

ECONOMIA SCARŢAIE. Dar populaţia aşteaptă în primul rând de la Sarkozy, care a promis că în 2008 va lua măsuri de favorizare a creşterii economice, să se ocupe de problema puterii de cumpărare. Nu este clar dacă va reuşi să o facă, în condiţiile în care prezent creşterea economică nu depăşeşte 2%, iar norii se acumulează asupra economiei mondiale - inflaţii, crize bancare, criză de materii prime. "Marja sa de manevră este redusă", remarcă politologul Dominique Moisi. "Există în prezent umbra unei îndoieli asupra capacităţii sale de a-şi transforma stilul direct într-un mod de a guverna eficient", mai spune acesta.

HOPUL DIN LUNA MARTIE. Un alt prag care îl aşteaptă pe Sarkozy este scrutinul local din martie, care "va constitui un referendum", apreciază politologul. "Vom vedea atunci dacă există deja reacţii negative". Cu atât mai mult cu reformele care vor urma - spitale, pensii, piaţa muncii - se anunţă mai delicate de pus în aplicare decât cele deja făcute. Sarkozy respinge însă criticile şi îndoielile şi intenţionează să îşi menţină ritmul. El şi-a avertizat miniştrii că 2008 va fi un an "epuizant". "Francezii nu îmi vor purta pică pentru că am încercat, iar dacă nu merge, voi încerca altceva", dă el asigurări.
O COMBINAŢIE APARTE. Nicolas Sarkozy este fiul unui nobil ungar, Pal Sarkozy de Nagy Bocşa, refugiat în 1944 de Armata Roşie, şi nepot după mamă al unui evreu sefard din Salonic, Benedict Mallah, convertit la catolicism în 1917. Are trei fii, doi din prima căsătorie şi un al treilea cu ultima dintre soţii, Cecilia Sarkozy.

INIMA ZBURDALNICA. Relaţia cu ultima soţie, Cecilia, sa a fost una extrem de fluctuantă. Cuplul s-a separat în 2005, povestea lor ţinând prima pagină a ziarelor timp de mai multe luni, până când Cecilia şi Nicolas s-au împăcat, dar iată că nu pentru mult timp. În octombrie 2007, Sarkozy a divorţat de cea de a doua sa soţie, după 11 ani de căsnicie. Cecilia se pare că se va căsători în curând cu omul de afaceri Richard Attias, pentru care a divorţat de Sarkozy în 2005. Pentru a nu fi mai prejos, Nicolas Sarkozy s-a afişat deja la două luni după divorţ la Disneyland, alături de Carla Bruni, şi ea fost top model ca şi Cecilia, cu reputaţia de devoratoare de bărbaţi.

ALUNECARI DE NEUITAT. În 2005, în timpul revoltelor din suburbiile defavorizate, pe vremea când era ministru de Interne, Nicolas Sarkozy i-a calificat pe cei se au provocat incidente drept "scursuri", ceea ce i-a atras numeroase antipatii în mediile imigranţilor, în special a celor proveniţi din nordul Africii. Propunerile sale din campanie privind o imigraţie mult mai strict controlată, precum şi întărirea măsurilor de ordine publică şi pedepsirea mai aspră a recidiviştilor s-au bucurat de un mare succes.

Carla. Femeia plictisită de monogamie

Dar cine este actuala cucerire a şefului statului francez? Carla Bruni este un fost manechin de succes al anilor 90, care s-a transformat ulterior în cântăreaţă şi ale cărei cuceriri sentimentale au făcut deseori deliciile presei tabloide, comentează AFP. Are 40 de ani şi până acum i s-au atribuit relaţii cu vedete mondiale precum Mick Jagger sau Eric Clapton, actorul francez Vincent Perez sau avocatul Arno Klarsfeld, un apropiat al lui Nicolas Sarkozy, de altfel. "Sunt o linguşitoare, o pisică, o italiancă”, explica Bruni în februarie 2007 într-un interviu acordat revistei Madame Figaro, mărturisind:”Monogamia mă plictiseşte de moarte”. Pentru a adăuga, într-un alt interviu, că-i plac "bărbaţii puterii”.

DE ORIGINE ITALIANA. Bruni are şi ea un copil, în vârstă de şase ani, rezultat în urma relaţiei dintre aceasta şi profesorul de filozofie Raphael Enthoven, el însuşi fiul editorului Jean-Paul Enthoven, cu care iubita preşedintelui francez avusese anterior o relaţie. Fiica unui bogat industriaş italian, care a fost şi compozitor, Carla Bruni Tedeschi s-a născut la Torino, la 23 decembrie 1967. Simţindu-se ameninţată de Brigăzile Roşii, familia ei s-a mutat în Franţa în anii '70. Actriţa şi regizoarea Valeria Bruni Tedeschi este sora Carlei. Ele mai au un frate numit Virginio, dispărut în 2006.

MANECHIN DE SUCCES. În anii '90, silueta ei longilină, ochii albaştri şi faţa de o frumuseţe rece şi perfectă seduceau marii creatori de modă. Era epoca în care manechinele deveneau staruri, iar Carla Bruni a fost o asemenea vedetă alături de Claudia Schiffer sau Naomi Campbell. În 2001, Carla Bruni debutează în muzică scriind texte pentru cântăreţul francez Julien Clerc pentru albumul "Si j'étais elle". Apărut la sfârşitul anului 2002, primul ei album, intitulat "Quelqu'un m'a dit", a avut imediat un succes considerabil la public şi la critică, vânzându-se în 1,2 milioane de exemplare în Franţa şi 800.000 în străinătate. Al doilea album, "No promises", apărut la începutul anului 2007 şi care conţine melodii pe versuri ale unor poeţi anglosaxoni, nu a avut acelaşi succes.

DE STANGA. Într-un interviu acordat cotidianului britanic The Sunday Herald, ea afirmase că o preferă pe Segolène Royal, rivala socialistă a lui Sarkozy la Preşedinţie. "Şi părinţii mei au votat întotdeauna stânga. Este o tradiţie. Nu voi vota niciodată dreapta", spusese ea. Mai recent, Carla Bruni a semnat o petiţie împotriva folosirii testelor ADN, măsură prevăzută de Guvernul de dreapta aflat la putere împotriva imigraţiei clandestine. "Am fost indignată. Detest această <> pe care o implică imigraţia selectivă (...) Ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă părinţilor mei li s-ar fi impus teste ADN?", declarase ea revistei Elle.

FEMEIA BIONICA. În 2004, într-un roman intitulat "Rien de grave" (Nimic grav), fosta soţie a lui Raphael Enthoven, Justine Levy - fiica filozofului Bernard-Henry Levy - face un portret plin de venin unui personaj numit Paula, despre care se poate presupune că a fost inspirat de Bruni: o femeie "frumoasă şi bionică, cu privire de ucigaşă" şi "faţă imobilă, ca sculptată în ceară". Potrivit declaraţiilor dădacei din copilărie a Carlei, mama ei, Marisa, care a fost pianistă, visa pentru copiii ei căsătorii prestigioase. "Când familia locuia la reşedinţa din Cap Nègre, pe Coasta de Azur, spera ca fiii ei să se apropie de copiii Grimaldi, Caroline, Stéphanie şi Albert de Monaco", potrivit sursei citate.

CAM ABRUPTA. Carla Bruni este poate puţin cam directă, pentru noul său statut. Fie şi cel de "prietenă” a lui Nicolas Sarkozy. Într-un interviu acordat recent presei franceze şi preluat de Daily Mail, fostul top model de origine italiană are cuvinte grele de spus la adresa francezilor. Ea-i vede nici mai mult, nici mai puţin decât ca pe "nişte nemercnici” şi nişte "pesimişti”, iar Parisul este murdar şi poluat. Cu toate acestea, Carla, ce trăieşte încă de la cinci ani în Oraşul Luminilor şi încă nu are paşaport francez, recunoaşte că a găsit şi ceva pe gustul ei în Franţa: pe Nicolas Sarkozy. Sarkozy, deşi este mic de statură, crede vedeta, are o personalitate puternică, la fel ca Napoleon Bonaparte. Carla Bruni nu se simte deloc franţuzoaică şi nici nu îşi doreşte să fie considerată aşa. "Îmi place că sunt italiancă. Îmi plac temperamentul italian şi mâncarea italiană. Francezii sunt mereu sumbri, cine ştie din ce motiv, în timp ce italienii sunt bine dispuşi”, spune ea.