Noaptea bucuriei ne obligă să fim lucizi

UN TRIUMF VINDECĂTOR ●  O strălucire venită din glod arată cum poţi să te salvezi singur
Aveam cu toţii nevoie de o victorie românească în lume. Obida ne devastase. Circumstanţele atenuante, care vin totdeauna să explice eşecuri, nu fac doi bani în raport cu memoria popoarelor. Circula despre noi, arogantă şi umilitoare, legenda negativă întreţinută de presa extremistă de pe continent că ăştia suntem: violatorii, hoţii şi criminalii Europei.


Incapacitatea guvernanţilor de a susţine proiecte credibile şi fecunde, de-a trimite în bătăliile credibilităţii negociatori puternici şi convingători părea o fatalitate ireversibilă. Trebuia să ne târâm prin capitalele înconjurătoare ca să ne obţinem firimiturile minimei existenţe, ca servitori ai opulenţei celorlalţi. Nu mai conta Brâncuşi. Care Enescu? Eminescu e intraductibil. Blaga e naţionalist. Cioran, Eliade şi Ionescu au îmbrăcat cămăşi sau maiouri verzi. Românii sunt vinovaţi şi nimic altceva. Aceasta este mizeria care circulă despre noi. Şi pe care noi, prin cei care ne conduc, mai degrabă o întreţinem, o sporim, o sacralizăm, neputincioşi de a sparge blocajul.


IATĂ OMUL! Şi vine un băiat din Moldova, care a trăit prin Banat, a cunoscut sărăcia şi şi-a luat lumea în cap. A făcut toate muncile posibile. Ajutor de cioban. Vicepreşedinte de turmă. Paznic. Ucenic. Calfă. Zidar. Norocul şi nenorocul l-au dus în Spania. Cică a spart un geam. El, de dor de casă şi de singurătate, cam cânta. Nu cânta. Cam cânta. Şi nişte vecini l-au auzit. Merg veştile rele, dar se întâmplă să meargă, din om în om, şi veştile bune. Vocea lui Costel Busuioc şi-a început ascensiunea prin bârfe populare. Da, da, e un român care cam  cântă.


Televiziuni. Concursuri. Substanţa umană a tânărului bărbat, care îşi căuta pâinea, s-a dovedit mai tare decât încercările prin care a trecut. Încercări grele. Unele cumplite. Pentru că nu e cea mai simplă acţiune, pentru un zidar din Ghilad, să rupă gura unui târg precum Madridul. Generoşi, minunaţi, democraţi – spaniolii, spre cinstea lor! Dar de cântat trebuia să cânte don’ Costel, nu Zappatero, Brown sau Tăriceanu. Şi Costel a trecut, minut de minut, prin toate focurile iadului de încercare. Şi a învins.


VALOARE. Ne-am simţit, în noaptea de 12 spre 13 martie 2008, rude cu el. Rude între noi. După atâta umilinţă de a fi român, după atâta condamnare la târâre, un triumf vindecător ne-a readus aminte că trebuie să mizăm pe valori. E de nepreţuit Spania, care l-a restituit Europei pe acest Busuioc menit să înnobileze icoana României. Dar România ce a făcut pentru acest talent şi pentru atâtea altele din artă, din cultură, din ştiinţă, din toată aria de exprimare publică, vocaţii uitate sau uneori strivite de mercantilismul mărunt, de pragmatismul orb, de agramatismul terorist?


Unde sunt mecanismele de descoperire, de captare, de lansare, de consolidare a valorilor? Cum pot ajunge copiii acestor ţări, promoţiile de tineri dezamăgiţi şi derutaţi, la performanţă? Câte consumuri din zona culturii, a învăţământului şi media se justifică prin descoperirea de oameni înzestraţi şi pe care se poate miza, chiar în ideea de a scoate România din marasm? Noaptea cu Busuioc a fost miraculoasă. Ne-am simţit solidari. Am redescoperit emoţia şi iubirea, am tremurat pentru fiecare ezitare a cântăreţului din Ghilad, dacă nu cumva de undeva din Moldova!


DUREREA ÎN BUCURIE. Şi tocmai când bucuria ne copleşise a apărut şi trâmba de ger care ne-a cutremurat. Marele actor Ovidiu Iuliu Moldovan murise. Noapte bună, dragul nostru. Eram în emisiune la Realitatea TV şi le-am spus colegilor de platou că ar trebui să vorbim mai pe larg (şi) despre Ovidiu Iuliu Moldovan. Talentata şi luminoasa moderatoare a emisiunii, Melania Medeleanu, a fost de altă părere: să nu stricăm bucuria acestei nopţi. Am fost un invitat disciplinat şi am tăcut.


Vorbesc abia acum, pentru că eu cred că tocmai în noaptea unei bucurii unanime avem datoria să nu evităm tristeţea, ci să sporim bucuria vieţii prin asumarea veştilor triste care ne încearcă. În însăşi căderea unui strălucit nume al scenei româneşti poate sta recalibrarea bucuriei că viaţa continuă. Altfel, de ce ne-am repezi cu atâta poftă să gustăm întâmplările existenţei? Aş fi putut eu participa la emisiunea de susţinere a unui mare talent din România, fără a mă gândi de ce nu se pot afirma – în mod firesc – talentele chiar în România?


Bucuria nu-mi confiscă luciditatea. Lăcrimam pentru ridicarea la orizont a unui nume nou. Salutam steaua lui Busuioc. Dar nu puteam să nu observ că-n satul Ghilad se adunaseră consătenii lui, să-l susţină şi ei cu puterile lor, plecând din casele lor sărace şi întorcându-se în casele lor sărace, unii dintre ei neavând ce pune pe masă, dar adunându-şi puterile pentru a le dărui celui în care vedeau propria lor renaştere, propriul lor triumf, propria lor demnitate.


ÎNVIEREA. O bătrână mărturisea că nu s-a culcat, în 70 de ani de viaţă, la 1 noaptea. Acolo, în Ghilad, aici, în România, parcă s-a petrecut o laică înviere, menită să ne fortifice şi să ne responsabilizeze, ca să ne adunăm din risipire, aşa cum am ştiut să ne adunăm din dogmă.


Românii care au murit anul trecut nu au mai apucat această veste bună. Artistul de caracter care a fost Ovidiu Iuliu Moldovan nu a mai avut energia lăuntrică să supravieţuiască, miercuri, până la momentul bucuriei. Şi probabil că nici nu-l mai putea interesa, în suferinţa lui, ce se întâmplă într-un televizor, de această dată închis.


BIROCRAŢII OBTUZI. Dar ce simt guvernanţii care nu s-au implicat cu nimic în această bătălie a unui copil din popor cu lumea, când îl văd câştigând, iar ei rămân rigizi şi formalişti la suprafaţa existenţei, ale cărei profunzimi  nu au curajul să le cunoască? Dar ce fac ei pentru marele cântăreţ Dan Iordăchescu, care, la vârsta şi la faima lui, după ce a dat glorie României, e ameninţat cu darea lui afară din locuinţă? Cum să-şi poată plăti o mare poetă, cum e Constanţa Buzea, chiria, mai mare decât modestele ei câştiguri, când o ameninţă licitaţia cinică pentru micul apartament care i s-a dat, după ce a fost evacuată dintr-un alt apartament, retrocedat? Nu are nimeni remuşcări pentru moartea prematură a unui actor de geniu ca George Constantin, chinuit ca hoţii de cai pentru că locuia într-o casă?


Am încercat să pun umărul pentru mulţi dintre cei aflaţi în această situaţie. M-am bătut pentru locuinţa familiei Paul Everac, marele dramaturg ajuns la vârsta patriarhilor şi fugărit prin tot felul de incerte spaţii locative, de indiferenţa cinicilor lideri ai birocraţiei momentului. Dar sistemul e nenorocit. Şi nu trebuie să credem că lucrurile s-au rezolvat pentru că în Europa a mirosit, în noaptea spre 12 spre 13 martie 2008, a Busuioc. România trebuie pusă pe baze corecte, cu grija de a nu nedreptăţi nici un om, dar mai cu seamă cu harul de a cultiva insistent şi inspirat valorile, competenţele, performanţele. În noaptea bucuriei, a gândi împotriva tristeţii şi a lupta cu resorturile ei au devenit o datorie. O veche datorie!