O revoluţie mică, ultracentrală

Hai la revolutie!, striga unul, ridicand sticla de lichior. Patru insi fac posta in statia lui 122, la marginea Bucu­restiului. Au urme de var pe maini si pe haine. Nu par sa fie dintre zurbagiii care au facut praf centrul Capitalei. Si, de fapt, nici nu merg la revolutie: vor cobori, obositi, cateva statii mai incolo, in Ghencea. Asta, cu mersul la revolutie, e numai un fel de salut. Si singurul semn, la periferia orasului, ca in centru se intampla ceva. In rest, aceiasi oameni apatici umbland ca niste papusi impinse de un deget nevazut printr-un cartier mohorat, sub un cer vanat, pe inserate.

Ala mic si ala chior
E a patra zi de proteste. La televizor, lumea ia foc, se zguduie. Dar in oras, mai incoace, freamatul revoltei nu se simte deloc. Nici la margine, nici la Eroilor, nici pe la Cismigiu, nici la Ateneu sau la Senat, pe unde autobuzul isi urmeaza neabatut linia. Unii urca, altii coboara, vorbesc la telefon, cica se aduna iar in centru, hai la revolutie, ia uite ca ninge! Si nu se aude si nu se vede nimic nici de la o aruncatura de bat. Totusi, demonstrantii sunt acolo, intre Universitate si Teatrul National, doar i-am vazut la televizor. Abia de la cativa pasi ii auzi. åla mic si ala chior au bagat foamea-n popor! E o revolutie mica, ultracentrala, acope­rita de zgomotul masinilor.

Cateva sute de oameni s-au strans in Piata Universitatii. Ei spun ca sunt peste o mie. La televizor sunt aproape o mie, iar jandarmilor le ies cinci sute. Adevarul e ca de fiecare data undeva pe la mijloc.

Sa nu mai fie
La televizor, totul pare mai mare, mai puternic, mai viu decat in realitate. Pe ecran se vad protestantii cei mai indarjiti, adunati in fata camerelor de luat vederi, infipti in obiective. Aici, in palniile astea de lumina de la reflectoare, tot timpul se striga si se agita pancarte. Grosul multimii striga doar din cand in cand.

Pe partea dinspre Teatrul National sunt bucuresteni la amestec. Jos Basescu! Anticipate, nu comasate! Nu va mai bateti joc de popor! Base, sa te duci cu dricu unde este si nea’ Nicu! Si pensia mea care am avut-o si mi-a luat din ea! Justitia care la sotul meu i-a dat la partaj ce-am avut mai bun si el era un betiv! Sa nu mai fie Boc! Sa nu fie ce? Nimic! Nu sa nu mai fie premier sau presedinte de partid, ci pur si simplu sa nu mai fie! Vedeti, am astma! – striga unul, varandu-se in camerele de televi­ziune. Isi baga in gura un spray din ala, face puf-puf si iar striga: am astma!

Vine si fostul primar Viorel Lis. Acum ii pasa de Bucuresti, nu cat a fost primar! E singur, fara Oana, tanara lui nevasta. Ea, desigur, a ramas acasa, in cada. In toate pozele apare numai in cada sau pe plaja, ca o sirena. Fara ea, Lis nici nu e bagat in seama. Nu impresioneaza nici Luis Lazarus, Zeus, cu tot cu cele patru zeite pubere care-i tin trena prin multime. Imi fac o poza cu el.

Dincolo, la Universitate, sunt numai tineri, iar cerintele sunt mai clare. Rosia Montana nu e de pomana! Vrem cianura pentru dictatura! Sunt mai multi studenti, ei n-au de luat inapoi douascinci la suta din salariu. Jos sistemul! Respect, domnule! Gata cu bataia de joc. Si Constitutie! Asta vrem!

Citește pe Antena3.ro

Un băiat de 18 ani riscă 20 de ani de închisoare după o vacanță cu familia în Dubai. De ce este acuzat

Iesiti din casa
Timpul trece, vin tot mai multi bucuresteni. Cica ar fi vreo doua mii. Zero virgula unu la suta din populatia orasului. Tot e ceva.
Cu numai patru zile inainte erau zero virgula zero la suta, ceea ce inseamna ca protestele se extind. In toata tara peste opt mii de romani protesteaza.
Facebookul zbarnaie, circula in draci o poza cu un nene protestand de unul singur in fata unei primarii. Iesiti din casa, daca va pasa! Cine nu sare, nu vrea schimbare!, striga tine­rii sarind pe loc, cu mainile in aer.

Figura aparte face un tip barbos, catarat pe plinta de deasupra usii de la Geologie. Sta acolo de ore intregi, intr-o pozitie incomoda, cu genunchii semiflexati, un fel de stalpnic exaltat. Cica e yogin, rezista.
Cand jandarmii se apropie sa-l dea jos, spre binele lui, tinerii incep sa huiduie, barbatii in carcase de plastic se lovesc de huiduieli ca de un perete si dau inapoi.
Nu vor sa intarate multimea, sa iasa iar cu capete sparte, cu molotoave, prapad in oras. Stau deoparte si atunci cand vreo zece pustani se catara pe un chiosc de ziare si incep sa sara pe acoperisul de tabla. Par sa se cunoasca intre ei, au venit in grup. Sunt niste copii, mai au trei-patru ani pana sa pice la bac. N-au revendicari politice, au venit aici doar pentru adrenalina.

Lasa, ba, ca strigam si noi pentru ei, ca sa se auda
Dinspre Casa Armatei vine o coloana de studenti. Noi suntem studenti, nu suntem violenti! Nu exista sa existe violenta la studenti. Ei intra in facultate cu o papadie in mana si la absolvire nu lipseste niciun puf din coroana.
Piata capata forte proaspete si lozincile strigate din mii de piepturi explodeaza ca un tunet. Nici traficul nu reuseste sa acopere bubuitul revoltei. Dar vibratia inceteaza brusc la cativa metri mai incolo.

De peste drum, de la Ministerul Agriculturii, abia daca se prinde un harait ca de tranzistor pus intre doua castroane de tabla. Aici e mai puternic Dan Bitman cu inelul lui mare cat inima, mare cat inima, mare cat inima lui. Muzica se aude de la un chiosc unde se vinde, la pret de restaurant de fite, vin fiert.

Un pluton de jandarmi pazeste sa stea oamenii frumos la coada, sa nu blocheze intrarea la metrou. Dar chioscul n-are nici pe departe deverul gheretei de fornetti de langa Universitate. Acolo s-a epuizat stocul si vanzatoarele stau cu mainile in san si se uita printre galantarele goale cum sute si sute de clienti de-ai lor incearca – fara violenta! fara violenta! – sa schimbe ceva in tara asta.

Pe partea cealalta, inspre Batistei, clocotul pietei se stinge la semafor. Ca sa se auda pana la Romana si mai departe, la Palatul Victoria, e nevoie de mult mai multi oa­meni. Lasa, ba, ca strigam noi si pentru ei. Sa dea televizoarele mai tare!