Jurnalul National: In ce constau antrenamentele viitorilor cosmonauti?

Dumitru Prunariu: O parte foarte consistenta a antrenamentelor avea drept scop imbunatatirea conditiei noastre fizice. Stiti cum se spune: "Mens sana in corpore sano". Antrenamentele isi arata roadele mai tarziu, in cursul zborului spatial, dar si dupa revenirea pe pamant. Aparent, acolo sus, in conditiile de imponderabilitate, lucrurile par simple. Dar lipsa gravitatiei da practic peste cap intregul organism. In spatiul cosmic, corpul creste in inaltime cu 2-3 centimetri. Din cauza imponderabilitatii, articulatiile se destind, iar oasele se indeparteaza usor unul de celalalt. Bineinteles ca la intoarcerea pe Pamant, lucrurile revin la normal si, in scurt timp, omul recapata inaltimea initiala. Acesta este si motivul pentru care cosmonautii nu se intorc direct acasa, ci trec printr-o perioada de, hai sa-i spunem, carantina. Teoretic, aceasta perioada trebuie sa fie egala cu cea petrecuta in spatiu. Apoi exista si antrenamente specifice. Viitorii astronauti petrec ore fara numar in camera centrifugala, in care corpul lor este antrenat sa suporte imensele suprasarcini care apar la decolarea navei. Alte antrenamente, la fel de complexe se fac in barocamera.

Simularea zborului

Aveati atasati pe corp senzori care va monitorizau parametrii fiziologici?

Bineinteles. De altfel, cea mai mare parte a acestui tip de aparatura, care pe atunci se utiliza doar in domeniul spatial, este folosit acum in medicina de fiecare zi, in clinicile obisnuite.

In ce constau antrenamentele de stricta specialitate? Unde se desfasurau?

Trebuia, mai intai, sa in-vatam la perfectie absolut toate instalatiile si toata aparatura, pana la ultima garnitura si ultimul surub. Antrenamentele propriu-zise de stricta specialitate se faceau, desigur, in simulator. Fiecare echipaj avea un instructor care, la randul lui, cunostea perfect toate echipamentele pe care urma sa le exploatam. In afara cunoasterii amanuntite a componentelor tehnice, trebuia sa ne obisnuim si cu conditiile standard de zbor, cat si cu modul de actiune in conditii de avarie: ce masuri trebuia sa luam, ce butoane si manete trebuia sa apasam.

Cum era simulatorul? Semana cu cele de la aviatie?

Nu. Simulatorul era copia perfecta a navei pe care urma sa zburam. De fapt era o nava luata de pe linia de productie si adaptata pentru procesul de instruire. Exista si un pupitru de comanda extern, de la care se dadeau diferite comenzi, inclusiv simularea unor avarii. De fapt, zborul standard se invata relativ usor. In schimb, cam 80 la suta din timpul de instruire al cosmonautilor are drept scop sa-i invete ce au de facut in conditii de criza. Instructorul ne simula tot felul de posibilitati, de la avarii simple pana la cele mai complexe situatii posibile. Apoi ne studiau cum reactionam in acele imprejurari. Alaturi de el era un psiholog, dar si o echipa intreaga de medici. Acolo invatam cum sa reactionam in orice situatie posibila, oricat de improbabila sau de dramatica ar fi fost ea.

Reactiile organismului

CENTRIFUGA. Monstrul metalic in care astronautii traiesc anticipat suprasarcina din momentul lansarii

In cadrul acestor pregatiri s-au facut si antrenamente de natura psihologica?

Da, bineinteles. Iar unele dintre aceste antrenamente continuau si in spatiu, sub forma unor programe experimentale derulate pe par cursul zborurilor cosmice. O serie de asemenea cercetari si experimente au fost premiere, care s-au s-au facut la propunerea specialistilor nostri, de doctorul colonel Valeriu Ceausu, de la Institutul de Medicina Aeronautica si Aerospatiala. Prin intermediul lor se urmarea determinarea capacitatii de munca in spatiu, a modului in care este influentata atentia si puterea de concentrare. Se mai avea in vedere si dezvoltarea anumitor abilitati specifice. Nu este vorba, neaparat, despre indemanare cat de anumite capacitati legate de activitatea in spatiu, pe fondul de stres care exista acolo. Testele psihologice s-au facut mai intai la sol, apoi in primele zile de imponderabilitate, in care asupra noastra actionau niste factori care nu existau la sol si provocau anumite stari de disconfort, manifestate prin scaderea capacitatii de munca, a atentiei si a puterii de concentrare. In cazul echipajului meu, testele au fost refacute catre sfarsitul zborului, dupa aproape o saptamana de imponderabilitate. Atunci s-a vazut ca dupa trei-patru zile eram complet adaptati la acele conditii speciale. Aceleasi verificari s-au refacut, inca o data, la sol, dupa revenirea noastra si reintrarea sub influenta gravitatiei.

S-a verificat si modul in care se suporta oamenii obligati sa traiasca mai mult timp, intr-un spatiu limitat?

Da, asta este deosebit de important. Acest tip de testari s-au facut inainte de zbor, imediat dupa ce se stabilea componenta echipajelor. Pentru zborurile mai lungi, adica cele de peste doua-trei luni (recordul este detinut de un rus care a stat in spatiu un an si patru luni), echipajele sunt intotdeauna testate in privinta compatibilitatii interumane. Si asta, pentru ca s-a constatat ca, daca aceasta compatibilitate nu exista, randamentul scade rapid in timp. Chiar daca membrii echipajului nu ajung sa se certe, nu se "haraie", ajung totusi sa se deranjeze, sa se jeneze reciproc. Exista chiar si o incompatibilitate energetica. Aici, la sol, nu se pune accent pe aceste probleme subtile, trecute de obicei cu vederea. Pentru noi, care am zburat doar o saptamana, aceste teste s-au facut mai mult experimental.

COMPLEMENTARITATE

ORASUL STELELOR. Barlogul "fiarei" centrifugale Intre mine si Popov a existat o intelegere reciproca naturala. Este vorba despre o compatibilitate psihica, dar, pe undeva, si de una energetica. In spatiul cosmic este foarte important sa te poti intelege cu coechipierul din priviri, sa poti anticipa fara nici un cuvant ce va face acesta, iar el sa anticipeze ce vei face tu. Popov era un om cu totul deosebit. In vara lui ’80 se intorsese dintr-o misiune in cursul careia petrecuse 180 de zile in spatiul cosmic. Pe atunci avea 35 de ani. Era un tip extraordinar de experimentat, sigur pe el si foarte degajat. Lucrurile au mers snur inca din prima zi, cand s-a decis ca vom fi coechipieri. Mai avea ceva probleme cu teoria; nu mai stia de ce contactul asta inchide circuitul ala sau cum functioneaza stiu eu ce releu. Eu il completam la teorie. Fiind inginer de aeronave, cunosteam foarte bine toate sistemele din aviatie. Lucru important, pentru ca ingineria cosmica deriva din cea aviatica.

NU RATATI In numarul urmator: Aventuri in spatiul cosmic