Omul care citeşte oraşul în Braille îşi salvează prietenul

Zâmbeşte adesea, are pleoapele întredeschise şi printre ele i se văd ochii albi, de parcă înăuntru Dumnezeu plămădeşte un om proaspăt şi bun. Sau parcă un pământ nou se crapă de ziuă neîncetat. Privindu-i ochii orbi mi-am spus că atunci am văzut prima oară. Nu vede acest text, dar îşi dă doctoratul, singur păşeşte pe bâjbâite, dar se pregăteşte pentru Turul Mănăstirilor României, ca să salveze viaţa unui prieten. Florin Georgescu se uită alb prin oameni şi nu cerşeşte milă. O dăruieşte.

PRAFUL COLORAT AL BĂRĂGANULUI
La 14 ani a orbit. Vederea lui s-a retras în sine, închegându-se (pentru totdeauna?) în cea mai dragă imagine pe care a văzut-o pe vremuri: "Praful galben-roşiatic al Bărăganului într-o după-amiază de vară şi câmpia verde şi unduitoare, ca o mare pe care dacă o priveşti mult timp te ia ameţeala". Florin spune că această imagine îl emoţionează când îşi întoarce gândurile în copilărie. Niciodată nu a văzut perfect, circa 80% din capacitatea normală a unui om, dar asta era mult.

Glaucomul congenital infantil îi măcina an după an lumina ochilor şi medicii eu fost înţelepţi, sfătuindu-i pe părinţii lui să-l dea de la început la şcoli speciale pentru nevăzători. Aşa că la început a fost un om care vedea orbi. Apoi a ajuns unul, parcă mai strălucitor ca mulţi.

A învăţat la Buzău, Târgu Frumos, Cluj şi Bucureşti. Acum îşi pregăteşte lucrarea de doctorat - "Impactul tehnologiilor de acces asupra procesului instructiv-educativ la elevii cu deficienţe de vedere". Militează pentru folosirea pe scară şi mai largă a computerului în procesul de instruire a persoanelor nevăzătoare. Spune că lucrurile s-au îmbunătăţit, că sunt mulţi tineri care deja folosesc computerul, că există olimpiade de informatică pentru nevăzători, dar se poate şi mai bine.

Ne-am aşezat la o masă din Complexul Studenţesc Leul, unde locuieşte într-o cămăruţă mică, exact cât chilia unui monah.

Florin se mişcă perfect mimetic după tine, ajunge să-ţi atingă uşor braţul şi simte totul. Conducându-l, ai impresia că un alt eu se unduieşte după intenţiile tale, parcă îţi descoperi o parte ascunsă pe care n-ai vrut s-o vezi multă vreme.

În timpul Facultăţii de Psihopedagogie Specială, nu a avut acces la materiale special realizate pentru nevăzători, după care să înveţe. I-au citit cursurile colegii, au repetat împreună şi astfel Florin a ajuns să fie un intelectual adevărat.

Cu mai multe întrebări decât răspunsuri, un om al ideilor, al raţionamentelor, un om care nu crede în miracole, deşi la 19 ani a vrut să devină călugăr.
Florin nu mai crede în miracole, deşi este unul din ele.

PROGRAM-MINUNE CU PĂSĂREASCĂ
"Viaţa este un proces de compensare." Aceasta este părerea lui. Şi, probabil, ca rod al compensării în care crede atât de mult, unul din proiectele lui este să facă Manuale Multimedia pentru licee şi facultăţi. Ce nu a avut el, vrea pentru alţii. Este convins că nu numai nevăzătorii vor beneficia de aceste manuale, ci şi ceilalţi. Poate tot ca o compensare, pentru că nu vede literele, Florin citeşte enorm.

Cu ajutorul calculatorului şi a unui program-minune realizat de Freedom Scientific, numit JAWS. Acest soft practic citeşte ceea ce este pe ecran. Dar felul în care citeşte e şi de râs şi de plâns, fiindcă programul rosteşte în engleză toate caracterele. Foarte repede.




Practic, tu, om obişnuit şi nedeprins cu aşa ceva, auzi o păsărească. S-a încercat realizarea platformei în limba română, cu bani europeni, dar nu s-a reuşit. Însă Florin pricepe ce spune programul ăla în romgleză şi astfel are acces la o întreagă lume care vede, ştie, aude. Dar uită prea adesea că poate toate astea.

Mi se pare incredibil cum se deplasează pe stradă cu bastonul alb, telescopic, în mână. Găsesc în asta un curaj nemaipomenit, fiindcă sunt locuri unde ţi-e frică ţie, om cu vederea perfectă, să traversezi. Şi semafoarele cu dispozitive acustice pentru nevăzători sunt un lux la noi. Ca şi rampele bine realizate pentru cărucioarele cu rotile.

DOAR ÎN NUME PERSONAL
"Nu vreau să vorbesc în numele nimănui", spune Florin foarte răspicat, chiar supărat de abordarea mea generalistă, vizând problemele orbilor. Deşi lucrează la Institutul pentru Prevenirea şi Combaterea Excluziunii Sociale a Persoanelor cu Handicap, realizând alături de colectivul de acolo proiecte care au menirea să se finalizeze cu propuneri legislative, el pune accentul aproape exclusiv pe dezvoltarea şi integrarea personală. Nu vrea cu nici un chip să se considere că el vorbeşte "în numele orbilor" sau al vreunei organizaţii.

Are puţine contacte cu persoane nevăzătoare, majoritatea prietenilor lui sunt ca şi noi. Prin toată atitudinea, Florin pare să spună: "Ai grijă, sunt ca şi tine, nu te comporta aiurea şi nefiresc doar pentru că nu văd". În mod evident, lumea cu care intră în contact are o atitudine diferită, oarecum cald-îngăduitoare, exact ca atunci când vorbeşti cu un copil.

Aţi observat că sunt foarte puţini oameni care atunci când i se adresează unui copil reuşesc să nu-şi moduleze tonul, făcându-l alintat? Cam ceva de genul ăsta am observat că se întâmplă când Florin discută cu cineva. Lucru care m-a deranjat puţin. Spre exemplu, un student care vindea la bar i s-a adresat amical cu "Florineaţă". Numai că "Florineaţă" are aproape 34 de ani şi îşi mai dă şi doctoratul.

Florin este un tip vesel şi de gaşcă, poate să treacă de la bancuri şi poante la discuţii profunde despre teologie şi filozofie. Mă întreabă în vreo două rânduri dacă am citit ba una, ba alta. Eu mă ţin tare: nu şi nu. Îl întreb ce ar face dacă ar vedea iarăşi. Aici umorul lui se dezlănţuie: "Dacă aş vedea iarăşi aş pleca din ţară!".

Păi, ce să mai facem noi ăştia care vedem ce vedem? Redevenind serios, îmi spune că probabil o perioadă de timp s-ar izola de oameni şi ar privi totul. Poate ar conduce o maşină frumoasă prin oraşul ăsta pe care îl ştie pe alocuri la centimetru pătrat, oraşul pe care îl pipăie ca pe o iubită.

2.000 DE KM PENTRU VIAŢA UNUI PRIETEN
Florin are o durere mai mare decât toate: prietenul său, Florin Schiteanu, nevăzător şi el, e în pericol de moarte. De ani de zile este dependent de dializă şi a ajuns în faza în care trebuie făcut transplant de rinichi. Transplant care costă 15.000 de euro.




Când aud suma imediat convertesc în minte: "Deci cât jumătate de VW mai de soi sau cât holul unui apartament modest. Sau cât grâul care a izbucnit din câteva hectare de pământ într-o vară. Împreună cu prietenul său Alexandru Răcănel, Florin vrea să facă, în luna august, pe o bicicletă-tandem, Turul Mănăstirilor României. Program gândit pentru a strânge fondurile necesare operaţiei care i-ar salva viaţa prietenului aflat în pericol.

Vor merge pe o rută care va cuprinde mari mănăstiri ale ţării, într-o încercare de împletire a misiunii prieteneşti pe care şi-au asumat-o cu misiunea mai mult sau mai puţin conştientizată pe care o avem toţi de a-i ajuta pe cei aflaţi în pericol. Se vor putea dona bani într-un cont special, companiile mari şi nesperiate mortal de criza vânturată prin toate gurile vor putea contribui şi ele cu ceva la salvarea unui om tânăr.

Nu în ultimul rând, Florin ar vrea ca infrastructura rutieră pentru biciclişti să fie îmbunătăţită. Ciclismul e un sport de care se poate bucura şi pe care îl recomandă şi celor sănătoşi cu ochii. Adică nouă, mai ales celor ca mine care, dacă ar putea, ar merge până în dormitor cu maşina. Noroc cu apartamentele astea mici, nu poţi să bagi în ele nici un Smart. Florine, Alex, suntem cu ochii pe voi!


Sper să ne mai vedem!
Foarte repede am realizat cât de greu ne este să-i înţelegem pe cei ca Florin. În preajma lor suntem stânjeniţi, ne simţim vinovaţi, vrem să arătăm permanent compasiunea noastră pentru starea lor şi prin aceasta îi rănim de fapt, mai mult decât dacă ne-am arăta indiferenţi total.

Una peste alta, dovedim că nu pricepem nimic. Pendulăm între frica de a nu fi percepuţi ca insensibili, dacă vorbim la un moment dat mai răspicat cu ei într-o problemă, şi teama de a nu fi, Doamne fereşte, folosiţi, speculaţi emoţional. Aşa că mereu tindem să ne purtăm aiurea, să echilibrăm un exces printr-un alt exces.

Printre primele cuvinte care mi-au ieşit pe gură când l-am contactat telefonic întâia oară a fost "ne vedem". Am fost absolut oripilat de gafa mea - deşi mă recunosc un gafeor de proporţii - şi mi-am impus să nu mai rostesc în discuţia cu Florin nici un cuvânt din gama vizuală. Din clipa aia, la trei cuvinte unul era ceva cu văzutul. Pur şi simplu mi se părea incredibil ce mi se întâmplă, cred că Freud s-ar fi ţinut cu mâinile de burtă într-un acces de râs.

Scăparea cea mai bună mi s-a părut sinceritatea totală, aşa că i-am mărturisit problema mea: "Domnule, tot încerc să nu mai spun «păi, rămâne să ne vedem, aţi văzut, vedeţi dumneavoastră şi altele asemenea» şi le spun numai pe acestea, văd. Ups, iar am comis-o".

Atunci mi-a dat prima lecţie: "Domnule Cârlea, vă dau un sfat: nu ridicaţi bariere lingvistice de la început cu nevăzătorii. Purta-ţi-vă normal, şi eu folosesc aceste expresii foarte des". Atunci am simţit că pot deveni prieten cu acest om. Foarte repede după ce ne-am întâlnit, mi-a propus să ne tutuim. Aşa că, Florine, abia aştept să ne mai vedem!