Onoruri militare pentru "patriarhul actorilor"

Mă aflu într-una din puţinele situaţii din viaţa unui jurnalist în care sunt obligată să vorbesc la persoana întâi. Nu am nici un motiv să mă bucur, ba chiar am toate motivele din lume să plâng în hohote. Ceea ce şi fac acum, când scriu aceste rânduri.

Mi s-a acordat tristul privilegiu de a fi, ca jurnalist, un fel de purtător de cuvânt post mortem al unui mare actor român: Horia Şerbănescu. O onorantă, dar tristă misiune pe care, cu inima strânsă, încerc s-o duc până la capăt...
Ne-am cunoscut în urmă cu câţiva ani, la lansarea filmului "Telegrame" pe DVD. M-am dus direct la Horia Şerbănescu, din dorinţa de a cunoaşte în carne şi oase vocea de la "Ora veselă" a copilăriei mele. M-am prezentat, iar el mi-a spus: "Vai, de când îmi doream să vă cunosc!". M-am blocat. Cum, Horia Şerbănescu să mă cunoască pe mine? Parcă era viceversa... Mi-a zâmbit generos, mi-a luat mâna între mâinile sale, a strâns-o lângă inima sa şi a continuat: "Vă urmăresc la gazetă. Îmi place tare mult ceea ce faceţi, vă mulţumesc". Se referea la contribuţia mea la realizarea Ediţiilor de Colecţie...

De atunci l-am vizitat de câte ori aveam nevoie de evocarea unei personalităţi pentru realizarea Ediţiilor de Colecţie editate de Jurnalul Naţional. Mă aştepta întotdeauna cu o cafeluţă, cu prăjituri şi cu materialul pregătit. S-a îngrijit în permanenţă de amintirea foştilor săi colegi de scenă. Îi evoca prieteneşte, ştia să-i pună în valoare, ca un jurnalist de meserie. Mi-a devenit tare drag. Anul trecut mi-a înmânat nişte foi scrise şi poze din cariera sa... Toate aveau explicaţie pe spate, cu detalii tehnice: din ce an erau realizate, cine apărea lângă el etc... De data aceasta, Horia Şerbănescu se ocupa de propriul ferpar. M-a înduioşat până la lacrimi. Mi-a oferit un plic cu un timbru din seria "Actori români celebri - Horia Şerbănescu".

Pe plic scria, pentru mine, dar cu adresare la persoana a treia, într-un dativ protocolar, următoarele cuvinte: "Ca să ştie că e tare dragă inimii mele, îi fac o sugestie: păstrează acest plic poştal - poate, odată şi odată, ajung «CAP DE BOUR» şi te-mbogăţeşti! În viaţă totul e posibil, nu?". Era şi nu era pentru mine. Am făcut împreună haz de necaz, dar era atâta amărăciune în acest balans între conştiinţa valorii şi conştiinţa neputinţei!... Am plecat cu inima grea, gândindu-mă că acea zi n-o să vină niciodată. Ştiam că mă amăgesc, dar nici o clipă n-am vrut să cred că el nu va mai fi lângă mine, să-mi povestească despre o lume demult apusă. Horia Şerbănescu reprezintă mult mai mult decât un "Cap de Bour" în ierarhia valorilor. Atâta doar că nu poate fi cuantificat în bani. Este inestimabil. Iar acum este capul de afiş al unei piese cu un singur personaj.

"MAI MULT DECÂT ORICÂND NE ESTE NECESARĂ... COMEDIA!"
Colegul meu de breaslă Miron Manega a scris cândva următorul distih: "S-a măcinat vioara, s-a consumat arcuşul,/ În urma mea, tăcerea adună rumeguşul". Rumeguşul vieţii lui Horia Şerbănescu constă în propriile sale memorii scrise cu timiditate şi grijă pentru a fi într-o zi publicate. Cântecul viorii, al destinului său, s-a consumat în nenumăratele roluri pe care le-a jucat. Îţi mulţumesc, Horia Şerbănescu, pentru onoarea de a te fi cunoscut. Cu durere în suflet, îţi deplinesc ultima dorinţă:

"Cineva m-a întrebat de ce nu-mi scriu memoriile? Adică... să umblu cu cioara vopsită! Memoriile nu sunt altceva decât amintiri care-ţi convin. E greu, foarte greu să vorbeşti despre tine. Dar.. decât să te vorbească alţii?!... Aşa că, la gândul că nu mai trăieşte nimeni care să mă contrazică, jur să spun adevărul şi numai adevărul: În 1929 împlinisem cinci ani şi bineînţeles că habar n-aveam ce-i acela «teatru». M-au târât în hohote de plâns la Grădina Cărăbuş, unde Constantin Tănase căuta pe «văzut-plăcut» un copil pentru o anumită apariţie în «Miss Revista». M-au ales pe mine, deoarece purtam breton aşa cum cerea «rolul». Copil pe scenă? Aşa ceva nu se mai văzuse până atunci. Publicul venea să se convingă, vedea, se crucea şi... aplauda. Pe afiş eram «Micul Horia», în culise eram «Mânca-l-ar mama».

Adevăratul debut însă mi l-am făcut la Teatrul Naţional. Marele om de teatru, ilustrul regizor Paul Gusti tocmai monta feeria «Rodia de Aur» de Adrian Maniu. M-a chemat, am făcut o mică probă cu «tragica» întâmplare a căţeluşului prins cu raţa-n gură şi... mi-a dat să joc rolul dublu al Piticului Statu Palmă-Barbă Cot. Sunt 80 de ani de atunci. (la 13 septembrie 1929 de la Teatrul Naţional din Bucureşti s-a făcut cu această piesă prima transmisiune, prin cablu, din istoria teatrului nostru radiofonic. Eram în... eter! Cei care aveau aparate - puţini la număr - au putut să asculte «năzdrăvănia» aceea cu... galenă.) Eu devenisem «Puştiul de la teatru».

Şi, neavând concurenţă (decât pe actriţa Victoria Mierlescu - «mare» la talent, dar mică la statură), m-am «puştit» alături de mai toţi giganţii actori ai vremii, în «Institutorii», «Thebaida», «Scandalul», «Omul cu mârţoaga», «Anna Karenina» etc. Acestea, la Teatrul Naţional, fiindcă am jucat şi cu d-na Maria Ventura la teatrul ei în «Carnavalul Copiilor» şi «Cămila trece prin urechile acului», puse în scenă de marele Victor Ion Popa.

Am «jucat» în sensul teatral, deoarece cu timpul şi cu vârsta devenisem actor profesionist (acum 70 de ani eram membru al Sindicatului Artiştilor Dramatici şi Lirici din România). «Domnişoara Butterfly», «Canalia», «Discipolul Diavolului», «O familie trăznită», «Otto Elefantul», «Tinereţea unei regine», «Steaua fără nume», «Profesorul de franceză», «Nepotul D-nului Prefect», «Cu lăutarii după mine», «Ca la revistă», «Farmecul unui vals», filmele «Răsună valea»,«Directorul nostru», «Telegrame», «Mofturi 1900», şi bineînţeles nenumăratele emisiuni radiofonice, toate la un loc, m-au făcut să traversez aventuroasa ierarhie cât de cât artistică. Am fost pe rând: «Tânărul debutant» sau «Promiţătorul talent», am înaintat în grad şi am devenit «Prezenţă agreabilă» şi «Revelaţia stagiunii».

Am fost «Inginer de suflete», «Răsfăţatul comic», «Neîntrecutul interpret», «Veşnic tânărul», dar ce n-am fost până la «elogiosul» post-revoluţionar «Las-o baltă, tataie!»... Ca să nu exagerez, precizez că pe ici pe colo mă mai bucur de oarece consideraţie. De pildă, vecinul de palier mi-a bătut cu pantoful în perete. L-am întrebat ce vrea şi mi-a spus... «La mulţi ani, meştere!». Ce... meşter? Că n-a fost cine ştie ce de capul meu! Şi nici acum nu prea mai e. Mă uit în oglindă şi văd ceea ce se cheamă un «Cetăţean mediu», care face parte din categoria tipică de fraier. Nu mai mult decât un «măscărici» care a încercat să-i facă pe oameni să râdă. O spun cu mâna pe inima care mi-a mai rămas: Eu nu m-am născut ca să schimb societatea sau să transmit mesaje. Las asta pe seama oamenilor politici.

Iar în meserie am considerat că pentru actorul de comedie nu e totul să facă lumea să râdă. E singurul lucru. Bineînţeles nu oricum, cu orice mijloc, cu preţul vulgarităţii, al mitocăniei, al trivialităţii. Americanii se apără, printre altele, cu «Zmeura de aur». Noi ar trebui să înfiinţăm urgent un «Oficiu pentru protecţia spectatorilor» sau a «telerăbdătorilor»! Umorul este zahărul vieţii, dar să fim sinceri... câtă «zaharină» în 2009! Unii se apără spunând: «Nu-i nimic, facem rating!». «Dacă nu e cum e bine, e bine şi cum e!». Se înşală amarnic. Dacă nu e nici bine, nici rău, înseamnă că e rău! Pentru mine e foarte rău! De ce? Sunt singur... Tinerii au nevoie de încurajările noastre, de dragoste şi mai ales de sprijin concret. Să fim sinceri, n-am uitat prea repede de «Pavarotti-Busuioc» al nostru?

Cât despre comedie, am fost binecuvântaţi mereu cu actori veritabili, născuţi, nu făcuţi, în vremurile când nu ajungeai «vedetă numai dacă te scălămbăiai sau îţi arătai nurii mai sus sau mai jos de buric. Avem şi astăzi, slavă Domnului, actori comici berechet! Important e să-i descoperim pe cei autentici. La tot ce se întâmplă în omenire, nu avem nevoie de tragedii. Le citim zilnic în ziare. Mai mult decât oricând ne este necesară comedia! Dacă oamenii ar râde în loc să urle, n-ar mai fi războaie!"

● Horia Şerbănescu

Post scriptum
Ieri a fost condus pe ultimul drum marele actor român. Ca veteran de război, Horia Şerbănescu a fost înmormântat cu onoruri militare în Cimitirul Bellu, pe Aleea Artiştilor. Prietenul său Ion Vova, Domnul Radio (în vârstă de 91 de ani), i-a stat alături până la capăt. Alexandru Arşinel, directorul Teatrului de Revistă, l-a pomenit pe Horia Şerbănescu ca fiind "patriarhul nostru, al actorilor". Trist! La petrecerea acestui "patriarh" pe ultimul drum, au lipsit actorii tineri sau mai puţin tineri, au lipsit spectatorii. Aplauze puţine pentru un actor atât de mare care a scris istoria teatrului (radiofonic). Dumnezeu să-l odihnească în pace!