Oraşul borcanelor

Cartea lui Arnaldur Indridason istoriseşte însă nu numai despre o crimă „tipic islandeză”. O alta, înfăptuită cu mulţi ani înainte de perioada în care se desfăşoară acţiunea acestei naraţiuni, este mult mai sofisticată şi mai greu de explicat, provocând o sumedenie de supoziţii şi interogarea multor martori, nu toţi de încredere.

Dar, mai întâi, o precizare: ce înseamnă sintagma „oraşul borcanelor”? Denumirea e mai puţin misterioasă decât la prima vedere. Ea desemnează, în jargon studenţesc, o cameră în care diverse organe prelevate de la cei morţi, de cele mai multe ori cu acordul rudelor, sunt ţinute în formol în borcane de sticlă, în scopuri didactice.

Dar până când ajunge să afle de existenţa acestui „oraş”, inspectorul Erlendur Sveinsson are de efectuat o anchetă dificilă şi delicată. Pentru că nu e uşor să stai de vorbă cu femei care au fost victime ale unor violuri, ba, mai mult, nu le-au raportat la Poliţie, iar dacă au făcut reclamaţii n-au fost crezute şi-au fost luate în râs. Iar unele dintre ele au dat naştere unor copii nedoriţi, pe care însă, ulterior, i-au iubit.

Chiar dacă detectivii Sigurdur Olli şi Elinborg îi oferă un sprijin substanţial, inspectorul e copleşit de mizeria cazului încredinţat spre rezolvare. La starea lui de disconfort contribuie şi situaţia din propria  familie. În urma divorţului, a rămas singur, copiii fiind lăsaţi la o mamă care nu vede de soarta lor. Treptat-treptat, Erlendur s-a înstrăinat de ei, acaparat de o muncă solicitantă. Lipsiţi de supraveghere, şi fata, şi băiatul lui au apucat-o pe căi greşite, devenind dependenţi de droguri. Mai mult, fata se îndatorează la diverşi cămătari cu sume mari de bani, pentru a-şi putea procura substanţele care o transpun într-un paradis artificial. Orice încercare a tatălui de a o aduce pe un făgaş firesc al existenţei eşuează la început. De-abia după multe confruntări tensionate, cei doi restabilesc relaţii normale, guvernate de respect, dragoste şi armonie.

Erlendur este un poliţist la final de carieră, tenace, bun profesionist şi dedicat muncii sale. De aceea, în ciuda necazurilor care se abat asupra lui, îşi continuă cercetările cu aceeaşi grijă de a nu omite nici un detaliu care ar putea clarifica enigmatica moarte a unui bătrân, în aparenţă inofensiv şi nevinovat. Însă fiecare amănunt pe care îl descoperă îl însingurează şi mai mult şi îi sporeşte dezgustul faţă de ororile de care sunt capabili unii dintre semenii săi din restrânsa comunitate islandeză.

Scriitorul evocă o atmosferă sumbră, apăsătoare, care parcă favorizează comiterea unor fapte atroce şi de neînţeles. O ploaie sâcâitoare transformă decorul într-o ambianţă inospitalieră, neliniştitoare. Eroii colindă prin case mizere, înoată prin noroaie, asistă la deshumarea unui cadavru dintr-un cimitir, pentru a i se mai face încă o dată autopsia, descoperă un altul sub pardoseala unei încăperi igrasioase. Indridason nu ezită să amintească mirosurile fetide din camere, prezintă cu lux de amănunte trupuri putrezite sau cetele de şobolani care le dau târcoale, fără teama de a ne îngreţoşa şi a cădea în naturalism.

O astfel de proză întunecată este specifică nordicilor, indiferent dacă autorii sunt suedezi, norvegieni sau islandezi. Fără umor şi doar cu o brumă de speranţă în suflet, ei descriu o lume într-o descompunere lentă, chiar dacă aceasta nu e provocată numaidecât de fărădelegi. O asemenea viziune amară asupra vieţii le asigură, printre altele, originalitatea.