Parvenire, numele tău este „român”

Au apărut tot mai multe cărţi despre bunele maniere. Dacă avem prostul obicei de a bea patru cafele şi de a fuma un pachet de ţigări pe zi, pe stomacul gol, ne priveşte personal. În Codul bunelor maniere astăzi se vorbeşte despre obiceiurile proaste care îi deranjează pe ceilalţi. În urma lecturării lui aflăm, dacă nu ştiam deja, că şervetul din stânga farfuriei se pune pe genunchi, nu altfel; că trebuie să venim la ora la care am fost invitaţi la masă, că peştele nu se taie cu cuţitul, ca friptura şi multe altele. N-ar trebui să aflăm dintr-o carte că nu e politicos să facem vizite neanunţate ori că nu e bine să promitem fără să ne ţinem de cuvânt. Un om de onoare este agreat de toată lumea, om pe care francezii îl numeau „l’honnête homme”. Adică un gentleman. Ce este acesta? Potrivit cărţii, e acel domn care apucă zahărul cu cleştele, chiar dacă e singur la masă. El nu vorbeşte despre bani în societate şi nu se împrumută decât în cazuri extreme (niciodată de la o femeie).

Nu există unele bune maniere pentru societate şi altele pentru acasă. E suficient să fim politicoşi faţă de familie la fel cum suntem faţă de străini. E suficient să ne imaginăm, atunci când suntem singuri şi credem că putem face orice, că ne aflăm în prezenţa unei fiinţe pe care o stimăm. Legat de salut, nu mulţi sunt cei care ştiu că primul care întinde mâna este superiorul, persoana mai în vârstă sau doamna, fiind o impoliteţe ca tânărul să facă primul acest gest. Se spune că modul în care strângi mâna cuiva îţi dezvăluie firea. Mâna moale, numită şi „peşte mort”, din care apucăm numai vârfurile degetelor, aparţine persoanelor prefăcute. Nici cea care o zdrobeşte pe a celuilalt nu e în regulă, părând disperate.

În ultimul timp, se spune des „mulţumesc!” când ni se face un compliment (Ce bluză frumoasă ai!). Pare un răspuns politicos, dar... nu este. Se poate răspunde simplu „da, e o bluză comodă, la care ţin mult”. Probabil că „Mul­ţu­mesc!” e prescurtarea lui „Mulţumesc de compliment”, formulă care nu a fost însă acceptată de oamenii manieraţi.

Aureliei Marinescu i-a venit ideea scrierii cărţii atunci când a vrut să-i împrumute unei dom­ni­şoa­re un Cod al bunelor maniere şi nu a putut: „Am căutat o carte recentă publicată la noi, dar n-am găsit decât nişte modeste cărticele apărute în ultimele decenii. Mai exact, timp de 45 ani. Să fie bunele maniere o problemă de bun-simţ? Sau numai de mediu? Probleme de comportare civilizată există în întreaga lume, dar situaţia de la noi e deosebită. După 45 de ani de imixtiune brutală în existenţa socială, e greu să revenim la normal. Cum nimic nu se poate impune prin forţă, ea constituie un punct de plecare pentru meditaţie şi dialog. Codul bunelor maniere astăzi a fost scris cu gândul bun de a suplini un gol pe piaţa românească de carte.

(Va urma)