Păuniţa Ionescu: Doamna albă cu vocea neagră

de Roxana Roseti | 17 Feb 2008 • 00:00

O extraordinară cântăreaţă a anilor ’70-’80, foarte aproape de maniera solistelor afro-americane. Păuniţa Ionescu a plecat din România în 1990. S-a întors în ţară acum cinci ani, a stat puţin şi a plecat pe tăcute, aşa cum a venit. Zilele acestea a revenit în România. Dar de data aceasta vocea uriaşă a anilor ’70 a dorit să-şi “cânte‘‘ cuvântul. În premieră, după mulţi ani.

Avea un glas puternic de zguduia scaunele. Mai ştie cineva ceva despre ea? Un comentariu şi o întrebare de pe Net. Da, acum ştim.

“Am început să cânt din burta mamei mele, o dată cu mama mea. Părinţii mei au fost artişti lirici, iar eu am crescut pe culoarele radioului. În casă la noi venea Sile Dinicu, era o atmosferă artistică. În acest mediu am crescut şi eu, şi sora mea, care a terminat Conservatorul. Singura care n-a studiat muzica am fost eu! Mie mi-a dat Dumnezeu acest talent, această voce, nu este meritul meu‘‘, începe să depene povestea Păuniţa.

Citește pe Antena3.ro

Care e cauza morții lui Silviu Prigoană. Acestuia i s-a făcut rău în timp ce mânca

ÎNCEPUTUL. La ce vârstă a cântat prima oară? “Pe la vreo 4 ani, un cântecel cu «Puiul mamei». Mama îmi cânta foarte mult, pentru că eu am fost un copil neastâmpărat şi trebuia să mă legene pe picioare, pentru că altfel nu adormeam. La şcoală îmi plăcea să cânt în cor, şi profesoara m-a dat afară pentru că stricam corul. Eu de fapt nu aveam voce de cor, acum îmi dau seama, aveam o voce de solist. Şi de câte ori mă dădea afară, mă duceam şi cântam de la geam de răsuna toată curtea şcolii!‘‘ Cu adevărat a început să cânte din ’70, cu formaţia Catena (în latină, “lanţ‘‘), o formaţie de fete. “Ne-am cunoscut la mare. Eram hippy, eram flower-power. Cântam la chitară, ne adunam găşti întregi seara, era superb. Îmi plăceau Bob Dylan, Janis Joplin, Jimi Hendrix, Beatles. Pe vremea aia n-aveam bani, mâncam lapte cu pâine şi stăteam în corturi la Costineşti.‘‘ Au fost luate de Adrian Păunescu la Cenaclul Flacăra. “Am participat la primul Cenaclu, împreună cu Doru Stănculescu, cu Vali Sterian. Am cântat în engleză timp de un an. La primul spectacol am avut 200 de spectatori. Mai cântam la Preoteasa, la Univesitas, cu Teatrul de estradă din Ploieşti.‘‘ În cele din urmă, Păuniţa a optat pentru cariera solo. În 1974, cu piesa “Pe o rază de lumină‘‘ (a lui Marian Nistor) intra pe locul I în topul muzical al revistei Săptămâna. Tot în 1974 intra la Teatrul Ion Vasilescu, prin concurs. În câteva luni a ajuns cap de afiş. “Acolo exista o garnitură puternică de solişti: Cornel Constantiniu, Luchi Marinescu, Doina Spătaru, Geambaşu...‘‘. Au urmat turnee în RD Germania, URSS, Italia, Israel, Kuweit. “În Kuweit am avut un succes extraordinar. Cântam într-un club de miliardari. La un moment dat un arab din familia prinţului a închiriat acest club numai ca să mă asculte el singur.‘‘

INTERZISĂ. “Televiziunea nu mă căuta. Cântam foarte puţin în limba română. Am educaţie germană, eu sunt de origine germană, am făcut limba engleză, cântam în engleză.‘‘ Când a intrat la Ion Vasilescu a început să cânte alături de Roşu şi Negru, Sfinx (cu Dan Andrei Aldea), Domino, Progresiv TM. “Prin ’76 m-au interzis şase luni. Bineînţeles că n-am ţinut cont! Toată lumea mă întreba de ce nu cânt în română. Eu aveam voce pentru blues, aveam o voce de culoare!‘‘ În anul “interzicerii‘‘ – 1976 – avea să cânte în acelaşi concert cu Gilbert Becaud, la Praga. “Nu m-a ajutat nimeni. Mai făceam câte o filmare, nu cine ştie ce. N-am fost slabă niciodată, de mică am fost mâncăcioasă, şi chestia asta a fost în detrimentul carierei mele în România.‘‘ Din 1978 a început să cânte la barul Melody. “Nu era bar, ci lăcaş de cultură. Cântau acolo Dan Spătaru, Corina Chiriac, Elena Cârstea. Cu Elena Cârstea – o bună prietenă, e o poveste. Eram la Mediaş, în turneu, ea a venit la mine în cabină, avea 14 ani, eu aveam vreo 27-28. Mi-a zis: «Am venit să vă cânt ceva». Avea o voce extraordinară.‘‘ Deşi făcea parte din “grupul de prieteni‘‘ al lui Nicu Ceauşescu, Păuniţa nu i-a cerut niciodată să o ajute. “Era un om foarte bun. Venea aproape în fiecare seară la Melody, aşa l-am cunoscut. Mândria mea de artist m-a făcut să nu mă duc niciodată să-l rog să mă ajute să mă afirm. N-am vrut să intru pe uşa din dos.‘‘

A plecat din ţară în ’90. “Nu m-aş fi gândit niciodată să părăsesc ţara, dar... aşa s-a întâmplat. Am plecat cu copilul şi cu soţul la prietenii mei din Germania. În primii ani mi-a fost foarte greu. Acolo m-am întâlnit iarăşi cu fetele din Catena! Am făcut iar o formaţie: Big Mama&The Kids. Dar atunci începuse valul tehno. Le-am părăsit pe fete pentru a doua oară. Prin ’93 m-a dus un prieten la un concert de gospel. Ştiţi că la gospel există un dialog între public şi cei de pe scenă. Când am deschis gura, publicul nu a mai ascultat ce se cântă pe scenă. După concert au venit cei din grup şi mi-au spus că vor să cânte cu mine. Şi, iată, de 14 ani am Big Mama&The Golden Six (sunt singura albă, restul sunt de culoare – trei americani şi trei africani. Cred că există un destin.‘‘

ENERGIA. Practic, în România nu a “scos‘‘ nimic. “Afară am casă de discuri proprie, studio de înregistrări, am scos albume. Acum câţiva ani am făcut şi un DVD (imaginile s-au dat pe TVR 2 zilele acestea).‘‘ Are o fată “care vorbeşte cam stâlcit româneşte, studiază istorie şi filosofie. Mă bucur foarte mult că nu cântă‘‘. Ar vrea să susţină vreodată un mare concert în ţară? “Da, dar numai cu gospel. Şi sunt convinsă că există public.‘‘ A solicitat-o cineva din România până acum pentru un concert? “Nu. Eu nu am pile aici.‘‘ Unde ar vedea concertul? “La Sala Palatului. Acest gen de muzică pe care mi l-am ales acum pot să îl cânt până la vârsta de 80 de ani. Acum am 57 de ani. Atunci când ajungi la o anumită vârstă începi să cerni şi nu te mai interesează multe lucruri. Îţi canalizezi energia spre lucrurile cu adevărat importante.‘‘ Iar doamna albă cu voce neagră îşi va mişca trupul fără probleme, fără să ţină cont de vârstă. Şi de greutate...

roxana.roseti@jurnalul.ro