Pesediştii, la muzeu

Sediul central al PSD-ului funcţionează într-o clădire care a fost construită de un fost ministru al Justiţiei, Toma Stelian, care a donat-o statului român pentru a se face acolo muzeu. Dorinţa acestuia a fost îngropată de comunişti, iar acum în Kiseleff nr. 10, în loc de muzeu, avem "PSD-ul".

Unde acum se află sediul PSD era casa Toma Stelian (1860-1925) jurist, om politic liberal, ministru al Justiţiei şi apreciat profesor universitar. Imobilul din Bulevardul Kiseleff este monument istoric şi a fost dăruit statului român cu scopul de a fi trasformat în muzeu. Dorinţa lui Toma Stelian a fost respectată doar 10 ani, cât timp aici a funcţionat nucleul actualului Muzeu Naţional de Artă.

În 1949, când au venit comuniştii şi au preluat puterea în România, colecţia Muzeului Toma Stelian număra 570 opere de pictură şi 57 de sculptură românească, unele semnate de artişti renumiţi precum Ioan Andreescu, Ştefan Luchian sau Gheorghe Petraşcu. Colecţia a intrat în patrimoniul Muzeului de Artă al RPR, iar clădirea a folosit între anii 1950-1977 ca sediu al Uniunii Scriitorilor.
Fiind grav avariată în urma cutremu­rului din 1977, casa Toma Stelian a fost consolidată .

Din 1996, aici funcţionează sediul central al Partidului Social Democrat, iar în 2004, conducerea acestuia a intenţionat chiar cumpărarea imobilului. La acel mo­ment a izbucnit însă un scandal public care i-a obligat pe şefii partidului aflat la guvernare să îşi reconsidere poziţia. Situaţia juridică a imobilului nu a fost lămurită nici până în ziua de azi.


KISELEFF, NUMÂRUL 10
Pentru mulţi dintre contemporanii săi, Toma Stelian a fost un renumit orator, un avocat cunoscut, mereu sobru, "o fire rece, nesentimentală". Când s-a mutat în Bucureşti, în 1895, a locuit pe Calea Victoriei la numărul 132, în fosta casă Algiu, actual sediu al Grupului pentru Dialog Social. în 1912, în vârstă de 52 de ani, fostul ministru de Justiţie îşi dorea o reşedinţă somptuoasă. Impresionat de clădirile construite de Ion D. Berindey pentru elita bucureşteană îl însărcinează cu "întocmirea schiţelor, ante-proiectului, devisului estimativ, planurilor, planurilor de execuţie, detaliilor, deviselor şi caietului de sarcini precum şi cu supravegeherea execuţiei, verificarea, recepţia provizorie şi cea definitivă". Onorariul arhitectului fiind 10% din va­loarea întregii lucrări, estimată atunci la 500.000 lei aur, cum reiese din convenţiunea încheiată între Toma Stelian şi arhitectul Berindey în 1912, păstrată la Biblioteca Naţională, fondul Saint Georges, pachet CXCII, dosar 2.


DE "MODĂ FRANCEZĂ"
Toma Stelian a cumpărat terenul de la numărul 12, actual 10, pe şoseaua Kiseleff, de la Constantin Vernescu, fiind vecin cu bancherul Zerlenti. Autorizaţia de construcţie numărul 41158 din 1912 permitea ridicarea unei vile, unui garaj cu parter şi etaj  şi împrejmuire pe şoseaua Kiseleff numărul 12, ocolul IV.

Casa Stelian are astăzi o faţadă principală mult mai sobră, fiind transformată în urma cutremurului din 1977, când o parte din decoraţii s-au prăbuşit. Au dispărut atunci cariatidele balcoanelor etajului, ancadramentele ferestrelor etajelor, lucarnele bogat decorate în zidărie ale mansardei şi terasa impozantă din care se intra în biroul lui Toma Stelian, în bibliotecă şi în salon. în compoziţia faţadelor, în general simetrice, de factură clasică, arhitectul Berindey folosea un bogat repertoriu decorativ, ferestre tip porte fenêtre cu parapeţi, cornişe proe­minente, intrarea marcată de o marchiză din sticlă şi fier forjat în formă de scoică, ghirlande, mascheroni.

Vila cu etaj, are demisol, un piano nobile opulent format din saloane elegante de reprezentare bogat decorate, cu lambriuri, placări de marmură şi stuco-marmură, panouri pictate cu motive ve­getale sau decorate cu putti şi zeităţi greceşti şi profiluri aurite, organizate în jurul unui spaţiu central. Deşi a fost construită între 1912-1915, Toma Stelian nu a făcut economie, nu a folosit materiale mai ieftine. Pereţii bibliotecii sale sunt îmbrăcaţi integral în lemn masiv cu galerie elegant sculptată, plafonul casetat este de asemenea din lemn. Scara şi holul de onoare sunt din marmură şi stuccomarmură.  
FAŢADELE PRĂBUŞITE LA CUTREMUR
Toate plafoanele saloanelor au stucatură de contur şi friză bogat profilată decorată în stiluri diferite, camerele erau amplificate prin jocurile oglinzilor de cristal încadrate de stucatură de ipsos, iar uşile au rame sau tăblii ornamentale elegante, unele opulent decorate. Lucrările de tâmplărie: uşi, ferestre, lambriuri, scara din lemn au fost realizate de meşterul Manu Manole, care se angaja ca acestea să fie gata la 13 septembrie 1913, onorariul acestuia fiind de 44.199 lei aur. Elementele sculpturale ale faţadei principale, care s-au prăbuşit în urma cutremurului din 1977, erau opera sculptorului Sporea. Wilhelm Dietz, care a lucrat la decorarea palatelor regale de la Peleş şi Bucureşti, a făcut toate "tencuielile şi ornamentaţiile artistice interioare" între 1914-1916 fiind plătit cu 114.044 lei aur. Lucrările de stucatură impresionează prin complexitate compoziţională sau decorativă. De elementele realizate din marmură şi stuco-marmură s-a ocupat Pedrazzolli.

Din corespondenţa între Toma Stelian şi arhitectul Berindey, aflăm că avocatul comandase mobilierul holului de marmură şi al sălii de mâncare de la casa Krieger din Paris. La fel broaştele uşilor, mânerele ferestrelor, întrerupătoarele de porţelan şi soneria electrică. Sala de bi­liard, de care Toma Stelian se arată preocupat în mai multe scrisori, a fost comandată în întregime la o casă englezească pentru mobilier.

De asemenea avocatul a insistat asupra instalării ascensorului, de 3 persoane, din lemn de mahon elegant, cu două oglinzi şlefuite şi bizotate, geamuri de cristal şi o canapea de pluş.


CINE A FOST TOMA STELIAN
Născut la Craiova, a studiat Dreptul la Bucureşti, apoi a continuat la Paris cu studii în Drept şi ştiinţe politice. între 1885-1887 a fost magistrat la Iaşi, din 1887 înscriindu-se în Barou. Procesele Cimara şi Mayer Goldstein fiind printre cele mai celebre în epocă. începând din 1885, timp de 12 ani a predat dreptul co­mercial la Universitatea din Iaşi, cursul său fiind apreciat atât de studenţi cât şi de alţi avocaţi. în Parlament este ales pentru prima dată în 1895, când se mută în Bucureşti. A continuat cariera universitară la Bucureşti predând până în 1925.
În 1907 a fost numit ministru al Justiţiei. între anii 1917 şi 1919 a prezidat misiunea parlamentară a Consiliului Naţional Român de la Paris.


ÎNCĂPERI GOALE, VANITATE MARE
Prin legea publicată în MO din 21 martie 1926, votată de Adunarea Deputaţilor şi Senat în sedinţa din 16 martie 1926, se înfiinţa Muzeul Toma Stelian, respectând testamentele din 24 august 1923 şi 19 august 1925. Avocatul Toma Stelian nu a fost un mare amator sau colecţionar de artă, nu avea o pregătire specială şi nici o înclinaţie deosebită pentru artă, dar a dorit ca reşedinţa sa să fie transformată într-un muzeu care să îi poarte numele, nu atât din preocupări estetice, ci dintr-un capriciu vanitos. "La înfiinţarea Muzeului Toma Stelian, fiind rugat să facă parte din comitetul de direcţie al muzeului, Simu a declinat această onoare:

«Cum, domnule, eu care am dăruit ţării acest templu cu peste una mie opere de artă româneşti şi străine, să patronez un comitetul care are ca scop să garnisească locuinţa lui Toma Stelian cu ta­blo­uri şi sculpturi, cumpărate din banii contribuabi­lilor? Dacă Toma Stelian a donat un imobil, foarte frumos din partea domniei sale, să se fi instalat acolo o şcoală, o bibliotecă, că era om de carte, dar de ce tocmai un muzeu care să-i poarte numele, când defunctul nu s-a interesat de artă, nu a lăsat măcar o colecţie de stampe.»" "Paradoxal, conchisei eu, ca în teatrul lui Pirandello: «Muzeu fără de tablouri» şi «şapte membri în comitet în căutarea operei de artă!» în timp ce statul neglijează propria sa pinacotecă care îşi mută sediul de colo până colo, ca ţiganii cortul", scria K.H. Zambaccian.

În revista Boabe de grâu din 1931 istoricul de artă George Oprescu scria despre dificultăţile organizării acestui muzeu: "În anul 1925 clădirea era improprie şi neterminată, iar veniturile insuficiente. Casa Şcolilor de care aparţinea, a luat măsurile necesare ca să termine clădirea cât mai adaptabil noului ei scop. O dată cu această clădire donatorul a lăsat şi câteva opere. Trebuiau să fie secţii de sculptură, de grafică, de artă decorativă aplicată precum şi o bibliotecă. Muzeul avea un director şi un conservator adjunct. Depinde de Casa şcoalelor care înscrie anual o anumită sumă pentru îmbogăţirea colecţiei lui. în 1931 colecţiile de artă ocupau doar trei dintre sălile parterului, mare parte a încăperilor fiind goale".