"Poezii de până azi"

Antologia de poeme "Poezii de până azi", apărută în 1978, în colecţia Biblioteca pentru toţi, este o probă de neatacat pentru audienţa naţională a operei lui Adrian Păunescu: volumul s-a vândut în 155.000 exemplare, un record mondial nedoborât pentru tirajul unei cărţi de poezie. Prefaţa antologiei "Poezii de până azi" scrisă de Eugen Barbu este o fabuloasă scriere despre o personalitate puternică şi carismatică aşa cum era poetul Adrian Păunescu. Redăm aici două fragmente din această prefaţă.

"În vremea lui Balzac, un individ în genul lui Adrian Păunescu nu ar fi surprins pe nimeni; biografia poetului seamănă vădit cu aceea a marilor ambiţioşi din Comedia Umană. Un Rastignac sosit de la Bârca, în tenişi şi cu basc pe frunte, abia scăpat din urma oilor pe care le-a dus la câmp, îşi propune, aşa cum o declară mai încoace, că doreşte şi va fi (ba crede că deja a şi ajuns) cel mai mare poet al românilor, cuvânt enorm care oripilează dacă te gândeşti că în posteritate sunt atacaţi confraţi întru eternitate ca Eminescu, Blaga, Arghezi, Ion Barbu şi Bacovia, dar întrucâtva îndreptăţit prin talent, prin setea de notorietate şi reputaţie dobândite aproape fără scrupule, pentru asta fiind folosite organizaţii obşteşti, radioul şi televiziunea, reclama, versurile puse pe cântece, ba chiar o revistă întreagă în care se autocelebrează în diferite forme. Adolescentul a abandonat plebeana beretă în favoarea unei pălării cu calota cât o farfurie sburătoare, voind să evoce ţinuta unui Sadoveanu instalat în senectute. Extrovertitul personaj nu admite replică, nu poate fi oprit de nici o uşă a cabinetelor celor mai înalte, el pătrunde, el revendică, el obţine ce doreşte totdeauna, el se ceartă cu miliţienii care nu-i fac loc pe arterele principale când se află la volanul «Mercedesului» în care abia încape de atâta autoritate. Retorul strânge tineretul în faţa amfiteatrelor, cu megafonul, cu afişe, cu apeluri radioficate, programul pe care îl oferă spectatorilor aproape săptămânal e mai întâi patriotic şi are un iz personal vădit. Textele cântecelor aproape toate sunt semnate de el şi ca nu cumva cineva să uite minunea, sălile sunt ridicate în picioare şi acest tip hugolian ascultă asistenţa, o repede, concediază pe îndărătnici şi-i dirijează pe cei ce-l memorează, îi pune să aplaude cu palmele deasupra capului în felul boxerilor, într-un cuvânt, e iubitor de slavă, de larmă, de a ţi se băga în suflet; doreşte să nu-l uiţi, să-l adori, să-l visezi noaptea, să-i ţii poza la cap şi, dacă se poate, să-i reciţi ultima poezie iubitei în ceas de seară. A pătruns în cartea de citire, formaţiile folk sau pop sau cum le-o mai fi zicând îl cântă, acompaniate de ghitare, pe toate posturile. Ar vrea să fie autorul Imnului naţional, dacă s-ar putea; să scrie texte pentru brigăzi de agitaţie sau să compună opere grozave, balete şi rapsodii, încă n-a sculptat, dar mai este vreme. Adolescenţii îl visează şi-l adoră, aşteptându-l în faţa Sălii Polivalente, unde nici un părinte nu doreşte să-şi trimită copiii, pentru că zăltatul îi ţine câte opt ore, cu balalaicile lui, cu chiotele şi cu versurile incendiare, cu care se întorc în cap, învăţate gata şi din care nu mai ies. A cântat toate evenimentele curente ale ultimilor ani, nu i-a scăpat reforma agrară, problema ţărănească şi pacea mondială, pentru că de aceea există evenimente: pentru a fi cântate de el! E peste tot; la stadion, la deschiderea vreunui drum naţional, la botezarea vaselor de mare tonaj; performanţe aviatice nu-mi aduc aminte să fi dobândit probabil din cauza oceanului văzduhului care nu e cea mai sigură şosea. Ubicuitatea asta îl face contemporan cu toate, e îndrăzneţ, se aruncă orbeşte în pro­blema medicinii româneşti, scrie despre nedreptăţi petrecute la Iaşi şi compune poeme de trei sute de strofe cu aceeaşi dezinvoltură cu care alţii scriu o scrisoare de patru rânduri. Versurile curg din el ca mi­nunatele şuvoaie de apă ale fântânii binefăcătoare, Mavrogheni, e părintele urgisiţilor şi spaima miniştrilor care nu sunt la curent cu ultimele invenţii. Partizan înflăcărat al tuturor ideilor noi, el însuşi descoperă resurse de a resurecţiona maniere vechi în poezie pe care le pune în circulaţie în veşminte proaspete. E totul un urlet, un protest, ar fi în stare să soluţioneze şi problema palestiniană dacă cineva l-ar acredita, e şiret, locvace, stăruitor, n-a pierdut nici o cauză, nici măcar cauza poeziei personale din care a făcut o dispută naţională.

E invidiat, vorbit pe la colţuri, urât cu pasiune, idolatrizat, contestat, cântat în catrene, conduce o revistă de mare tiraj pe care bănui că o scrie singur, noaptea, ca Marat, când nu doarme ca alţii, ci recită din producţia proprie amatorilor să-l asculte, terorizându-i ore întregi ca un diliviu de cuvinte şi Doamne fereşte să aţipeşti sau să nu-i acorzi atenţia cuvenită, pentru că păţeşti ce a păţit împăratul Vespasian. În public, ţinuta lui marţială aduce cu portretul lui Vitelius, lucrare din tinereţe a lui Brâncuşi, executată pe când marele sculptor era elev al Şcolii de Arte şi Meserii din Craiova.

Acoperirea acestor afirmaţiii de până acum ne-o oferă chiar poetul în versurile care deschid această culegere şi în care se autodefineşte. Eroul său liric, persoana întâia a poeziilor sale, deşi animat de un sentiment de grandoare, porneşte iniţial de la o stare de inferioritate aparentă, procedeu literar aparţinând încă romanticilor. Aşadar îl găsim în calitate de aed neînţeles, damnat, alteori, este histrion, claun, cum scrie, Don Quijote valah, dar, în acelaşi timp, este cel mai sublim dintre oameni, măreţ, admirabil, întrucât, spre deosebire de ceilalţi, suferă, iubeşte, se jertfeşte pe sine pentru colectivitate. Sacrificiul său, autoimolarea nu se fac cu discreţie, în taină, poetul având vocaţia spectacolului, afişierea se oficiază în ditirambi, cu gesturi enorme şi cu voce prorocitoare. Fără înalta conştiinţă cetăţenească şi artistică a poetului, fără talentul lui ieşit din comun, tenorul metafizic iese la rampă din Păunescu.
....................................................................
Performeur, cum îl bănuiam, el nu vrea numai să fie cel mai mare poet al românilor, dar şi cel mai productiv, ceea ce e o eroare.

Înălţimea statuii nu este o bară de săritură în înălţime, ci o măsură de adâncime. Ca să treci peste atâţi poeţi mari ai românilor, trebuie să fii cult, secret, să ai taină, nu numai o ideologie, care la Adrian Păunescu există, o fierbinte credinţă în cauza românească, dar vin amendamentele, vin judecătorii cei reci care nu se uită la gestică, ci la hlamida pură a poeziei, or, ea este pe alocuri inegală şi asta se poate încă îndrepta pe parcurs printr-o severă epurare. Păunescu scrie lung, nu mult, spune de două ori ceea ce poate fi spus o dată, faptul de a scrie sonete, este de fapt, o autocenzură, o încercare a puterii, făcută de unul singur. O Niagară de imagini, de impresii, de tunete ca într-un cer de vară, da asta e spectaculos şi te farmecă la acest mare poet, el este înainte de toate prin tot ceea ce face un spectacol; el poate fi privit cu mari delicii, dar mai există o condiţie: totul trebuie să respecte regula jocului liric; cum spunea marele critic Călinescu: nu te poţi sătura cu un butoi de miere! Prea multul în artă e la fel de dăunător cu prea puţinul. Frenetic, necenzurat, totalitar, cum am mai scris aici, terifiant, sincer şi teribil în alarmele cu care mereu ne face viaţa mai amară, plin de avertismente ca o Declaraţie a drepturilor omului sau ca un ultimatum, ei, bine, el realizează ceea ce şi-a propus iniţial: să ne turbure, să ne ţină într-o teroare poetică, cu enorme rezultate; dar vai, mai trebuie să respirăm, mai trebuie să ne aducem aminte de o floare plăpândă, să mai vedem şi cerul albastru. El se înduioşează şi ne mângâie pe creştet câtodată, dar o face cu pareimonie, ca un general care-şi ţine trupa în alarmă, pe front şi când amintirile de acasă ne năpădesc, vorba sa, pă­mântul explodează când se seamănă grâul! E greu deci de existat într-un astfel de climat de subversiune poe­tică. În privinţa aceasta i-aş recomanda să se mai copilărească, din când în când, să nu creadă numai că în banca poetică, valuta cea mai bună sunt tragediile şi moneda de schimb, nu­mai sângele. E nevoie şi de un ­curcubeu. Schima sa poetică este ­teribilă şi te încremeneşte; hotărât avem în faţă un poet de factură ­shakespeareiană, dar, deocamdată, perso­nalitatea sa întrece opera. Curând, sunt sigur, va fi invers…

Oricum, aşa cum afirmam odată, «este vremea să-l aşezăm lângă Goga». Poate că nimeni de la ilustrul său înaintaş nu a avut atâta viscol în cuvânt, poate că nimeni înaintea lui nu a îndrăznit să repună în drepturi cu atâta talent poezia patriotică, cea adevărată, cea care doare, poezia de inimă, de plâns şi de moarte. Poate că nimeni în aceşti ani nu a reuşit să se ia de piept cu conformismul cu atâta patimă, poate că nimeni nu a avut un glas mai distinct în aceste Oracole pe care poetul le adresează destinului, viitorului şi posterităţii proprii.

Actor el însuşi în sensul cel mai bun, Adrian Păunescu ştie să-şi însoţească poezii de grandilocvenţe şi de retorici. Cum va fi făcut probabil Victor Hugo. Locul său este pe un munte, într-un deşert sau în pieţele publice unde auditoriul este zguduit de torentele sale lirice ca de un uragan neobosit. Cuvintele lui sânt fulgere…"
Eugen Barbu