Pogany contra PCR?

Anchetatorii "Dosarului Pogany" s-au arătat ferm convinşi că fraţii Botez sunt proprietarii de drept ai capodoperei. Iar convingerea lor a atărnat greu in soluţia de SUP dată la sfărşitul anchetei. Documente diverse, emise de-a lungul timpului, aruncă indoiala asupra acestui mod de abordare a problemei.


Textul rezoluţiei de SUP ilustrează complicatul tur de forţă executat de anchetatori pentru a demonstra că "Domnişoara Pogany" nu a făcut parte niciodată din patrimoniul cultural naţional. Motiv pentru care nici "discreta" ei scoatere din ţară nu ar fi o infracţiune propriu-zisă, ci doar o simplă contravenţie.  Â


PARTIDUL ŞI MUZEUL. In argumentarea acestei idei, anchetatorii s-au bazat pe legi şi decrete, dar şi pe documente privitoare la patrimoniul cultural, documente care, emise la sfărşitul anilor ’70, se referă, concret, la capodopera brăncuşiană. In plus, din motivarea deciziei de SUP rezultă că s-au avut in vedere şi anumite fapte care insă in loc să fie adăncite au fost interpretate intr-un mod original. Un asemenea document, vechi de trei decenii, este Adresa nr. 17.117/01.11.1978, emisă de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, prin care Muzeul Naţional de Artă era atenţionat că: "In şedinţa din 11.10.1978, Comisia Centrală a Patrimoniului Cultural a hotărăt ca lucrarea «Domnişoara Pogany» să rămănă in custodia Muzeului de Artă al RSR".


In plus, "forul superior" trasa muzeului sarcina ca "pănă la 30.11.1978 să intocmească documentele de evidenţă care să fie predate Oficiului pentru Patrimoniul Cultural Naţional al Municipiului Bucureşti, in vederea includerii informaţiilor in evidenţa centralizată de stat". Şi-ar fi putut oare permite conducerea Muzeului Naţional de Artă să ignore un asemenea ordin ferm al "eşalonului politic superior"? Greu de crezut! Nu şi pentru anchetatorii "Dosarului Pogany". In loc să caute prin arhive niscaiva documente privitoare la indeplinirea dispoziţiei, ei s-au mulţumit să constate doar că: "Această ultimă afirmaţie confirmă procedura legală care trebuia urmată pentru includerea sculpturii in patrimoniul naţional cultural". Probabil că acum s-a cam uitat, dar pe atunci, cănd dădea un ordin, partidul nu obişnuia să se incurce in "proceduri".


IN CUSTODIE. La fel de neinsemnate li s-au părut procurorilor alte două documente, emise chiar de Muzeul Naţional de Artă al RSR. Unul dintre ele este "Proce-sul-verbal de inventariere in custodie" nr. 976/07.11.1978, care arată că "s-a procedat la inventarierea sculpturii pănă la perfectarea formelor legale de intrare in patrimoniu". Celălalt este Referatul nr. 974/12.04.1974, in care Secţia de Artă Modernă şi Contemporană solicită "aprobarea luării in custodie a lucrării «Domnişoara Pogany» pănă la perfectarea formelor legale de intrare in patrimoniu". Fără să explice cum s-a făcut că sculptura n-a mai ajuns in patrimoniu, procurorii au considerat că nici aceste acte nu atestă "apartenenţa sculpturii la Patrimoniul Naţional", că şi ele "confirmă procedura legală care trebuia urmată pentru includerea operei brăncuşiene in Patrimoniul Naţional Cultural, conform Legii nr. 63/1974". Ceea ce nu se explică este motivul pentru care nu s-a dus la capăt "procedura legală". Cu atăt mai mult cu căt "culturinicii" comunişti ai anului 1974 cunoşteau valoarea artistică, dar şi financiară a operei lui Brăncuşi.


LA PROCES. O lectură interesantă este un alt dosar, ceva mai vechi: Dosarul nr. 7215/1995, in care fraţii Alexandru şi Alvaro Botez chemau in judecată Muzeul Naţional de Artă, pentru restituirea sculpturii. In deschiderea acţiunii, ei afirmă: "La data apariţiei Legii Patrimoniului in Romănia, in 1974, unchiul nostru (n.r. - este vorba despre Romeo Kunzer) a făcut inregistrarea acestei sculpturi la Oficiul pentru Patrimoniu Cultural Naţional al Municipiului Bucureşti". Tot in acel dosar există şi "Adeverinţa de imprumut către Muzeul de Artă Bucureşti". In acel document Muzeul de Artă recunoaşte că "lucrarea a fost imprumutată Muzeului Naţional de Artă de Alvaro Botez, (…) cu acordul lui Romeo Kunzer-Stork, proprietar al lucrării, care făcuse declaraţia de posesie nr. 1270 din 31.11.1974, la Oficiul pentru Evidenţa Patrimoniului Cultural Naţional al Municipiului Bucureşti".
După inchiderea expoziţiei omagiale, lucrarea a rămas in muzeu, unde a fost inventariată sub Nr. 3476 - Gestiune Generală, şi sub. Nr. 82 - Secţia Galerie Naţională (sector sculptură), din dispoziţia Comisiei Centrale a Patrimoniului Cultural Naţional, comunicată prin adresa nr. 17117/01.11.1978. Toate sunt detalii "procedurale" care, invocate in faţa instanţei intr-un alt context juridic, trebuiau totuşi verificate şi de anchetatorii dispariţiei sculpturii. Motivarea deciziei de SUP nu vorbeşte despre ele.


PROMISIUNEA. Acelaşi dosar conţine şi alte informaţii care, fără a fi legate direct de dispariţia sculpturii, au totuşi importanţă in "economia" acestei intămplări. In deschiderea procesului intentat Muzeului Naţional de Artă, fraţii Botez afirmau: "Precizăm că noi, proprietarii sculpturii, suntem deţinătorii unui imobil corespunzător, care are destinaţie de muzeu - Muzeul Stork, şi deci sunt asigurate condiţiile pentru depozitarea lucrării". Doi ani mai tărziu, la 22.05.1997, in "Concluziile finale" depuse de avocatul lor din prima instanţă, "plusează" pentru a-i impresiona pe judecători: "In cauză, nu se pune problema instrăinării sau scoaterii din ţară a lucrării, ci doar restituirea acesteia către proprietarii care urmează să o păstreze, cu respecatrea dispoziţiilor legale. In acest sens, facem precizarea că reclamanţii sunt fii doamnei Cecilia Frederica-Botez, unica succesoare a familiei Stork, proprietari ai Muzeului de Artă «Frederic Stork şi Cecilia Cuţescu- Stork», in care vor să expună lucrarea care nu a mai fost expusă de la luarea in custodie de către Muzeul Naţional de Artă". Frumoase promisiuni, care au valorat exact căt o ceapă degerată. După cum s-a văzut, imediat ce le-a fost restituită, fraţii Botez au "expus-o" pe "Domnişoara Pogany" mai intăi in seiful BRD, şi mai apoi direct la Casa de Licitaţii "Christie’s". In plus, "Concluziile" arată că "gura pacătosului adevăr grăieşte": menţionarea faptului că Cecilia Frederica Botez este UNICA succesoare a familiei Stork nu-l include pe Romeo Kunzer printre moştenitori.


Totuşi, el este cel care le-a văndut-o fraţilor Botez pe "Domnişoara Pogany". Fost şef al Departamentului Artelor din Ministerul Culturii şi locţiitor al ministrului de resort de acum cinci decenii, prof. dr Pavel Ţugui s-a ocupat pe atunci exact de problemele culturii romăne, inclusiv cele privitoare la patrimoniul artistic.


In această calitate, el atrage atenţia că justiţia romănă ar fi trebuit să analizeze mai atent dacă Romeo Kunzer era cu adevărat proprietarul sculpturii. In acest sens, Ţugui atrage atenţia asupra unei inadvertenţe existente in adresa prin care Muzeul de Artă al RSR recunoştea că "Romeo Stork Kunzer" are această calitate. "Romeo Kunzer se putea numi şi Stork, doar dacă, fiind un copil dintr-o altă căsătorie a Ceciliei, el ar fi fost infiat de către Frederic Stork. Situaţie neconfirmată insă de vreun document de arhivă".

Capodopera in labirintul istoriei

Turnată in bronz, in 1913, varianta dispărută a "Domnişoarei Pogany" a fost expusă in 1914 la Armory Show, SUA, unde Brăncuşi a primit consacrarea mondială. După un an, el a dăruit sculptura familiei Frederic şi Cecilia Cuţescu-Stork. Sculptori şi colecţionari de artă, aceştia erau şi foarte buni prie-teni ai artistului. Moartea lui Frederic şi apoi venirea comuniştilor la putere au schimbat "traseul" "Domnişoarei Pogany". Cecilia Cuţescu-Stork a aplicat, la fel ca restul colecţionarilor de artă, soluţia care i-a permis supravieţuirea in noul regim politic: a donat statului tezaurul artistic adunat de ea şi soţul ei. Donaţia s-a făcut in 1947. Apoi, la 15 ianuarie 1948, colecţia Stork a fost declarată "de utilitate publică", "asimilată muzeelor şi colecţiilor publice". Ulterior, regimul juridic al colecţiei Stork a trecut prin alte căteva avataruri, jalonate de inventare amănunţite. Inventare oficiale care, atent examinate, ar fi putut clarifica traseul "Domnişoarei Pogany". Teoretic, ele puteau demonstra că, donată statului, impreună cu restul colecţiei, "Domnişoara Pogany" nu-i mai aparţinea Ceciliei Stork, care n-o mai putea lăsa moştenire. In mod ciudat, justiţia nu s-a interesat de aceste documente, nici la procesul de restituire şi nici in ancheta privitoare la dispariţia sculpturii. Acum, clar este un singur lucru: romănii n-or s-o mai vadă prea curănd pe "Domnişoara Pogany". Sau poate că niciodată.