Poliţia uterului

Milioane de luni, de săptămăni şi de zile…Â

Capodopera lui Cristian Mungiu răscoleşte publicul din sălile cinematografelor romăneşti. Amintiri dureroase, sentimente de culpabilitate şi mustrări de conştiinţă pentru păcatul de-a fi ucis nenăscuţii copii nedoriţi inceţoşează ochii spectatorilor care-au trăit vremea decretului antiavort (1966-1989).


Am ieşit de la filmul lui Cristian Mungiu răvăşită. Mi se blocase mintea in terifiantul stop-cadru al avortonului expulzat in baie. "4 luni, 3 săptămăni şi două zile" nu poate fi un "film frumos" pentru femeile şi bărbaţii care-au trăit in Romănia, ca adulţi cu fertilitate normală, sub incidenţa decretului antiavort.


VIRTUŢILE CAPODOPEREI. Deşi nici o replică a filmului nu face trimiteri la politică, regizorul-scenarist Cristian Mungiu dezvăluie miezul unui fapt politic care particularizează comunismul romănesc - Decretul 770/ 1966. Decizie din cauza căreia, in cei 23 de ani căt a funcţionat, au decedat peste 10.000 de femei, au suferit fizic şi psihic celelalte care l-au incălcat, s-au distrus iubiri şi căsnicii şi s-au pronunţat sute de condamnări la inchisoare, au rămas copii orfani şi neşterse re-grete. Fără aluzii la contextul propagandistic al decretului ori imprumuturi din registrul justiţiar al abordării crimelor comunismului, naraţiunea operei cinematografice "se reduce" la catastrofa unei intămplări cu final fericit, dintre nenumăratele de acelaşi fel din "epoca Ceauşescu". Şi totuşi, in Franţa, pelicula romănească, recompensată cu Palme d’Or la Cannes, a rulat cu bandă de avertizare pentru persoanele sensibile. Pentru că in film se vorbeşte despre foetus ca despre un obiect (aruncat, la final, intr-o pubelă), nu ca despre o fiinţă umană, pelicula a stărnit multe proteste. "Un semnal dramatic de revenire, individuală şi colectivă, la o barbarie a conştiinţelor noastre", a acuzat Vaticanul.

Intr-adevăr, filmul proiectează brutal in prim-planul conştiinţelor noastre faptul-simbol al graniţei dintre viaţă şi moarte. Foetusul uman din capodopera lui Mungiu distruge cu forţă de explozie uitarea terapeutică sub care ne-am zăvorăt insăngeratele amintiri.


"PĂCAT DE MOARTE". La mai bine de un deceniu după schimbarea fostului regim, incercasem o evaluare a "lucrurilor bune" şi "lu-crurilor rele" din trecutul apropiat printr-o anchetă psihosociologică aplicată, după regulile metodei, unui eşantion reprezentativ. După rezultatele ei, măsura interzicerii avorturilor se situa pe antepenultimul loc in clasificarea practicilor cu efecte negative. Să fi uitat, oare, oamenii atăt de curănd ori refuză să-şi amintească? Cu această intrebare am aprofundat investigaţia, orientănd-o spre sondarea memoriei individuale. După doi ani de la precedenta anchetă, reuşisem un halucinant tablou al aducerilor-aminte şi traumelor de care sufereau "fericitele" supravieţuitoare. Intervievate amănunţit asupra temei, 50 de femei afectate nemijlocit in perioada lor de fertilitate de consecinţele decretului antiavort au mărturisit imprejurările, mijloacele, consecinţele şi remuşcările a ceea ce numeau de-acum "păcat de moarte".


FĂRĂ NUMĂR... Am constatat intăi dificultatea de-a le face să vorbească despre cele trăite, multe din teama inoculată de mult că li s-ar putea face rău. A fost apoi surpriza că printre cele 50 de intervievate nu exista nici una fără cel puţin un avort provocat. Ca şi Găbiţei, personajul care trăieşte teribila zi "povestită" de Mungiu, li "se-ntămplase" in prima tinereţe. Nemăritate, se temuseră deopotrivă atunci de părinţi, de "opinia publică" şi de inchisoare.

Intre două şi cinci s-a situat media avorturilor ilegale săvărşite-ntr-o viaţă de femeile lotului investigat. O cincime dintre ele le uitaseră numărul - fuseseră fără vreo socoteală... Ca şi metodele folosite: produse farmaceutice pe bază de hormoni, opăreală cu băi fierbinţi, tinctură de iod sau pastile de chinină inghiţite pănă la intoxicaţie ori surzenie, chiuretaje clandestine (cu mari relaţii şi grei bani) şi mai ales "sonda" (tehnică terifiant detaliată prin odiosul "punerii" şi grozăviile "urmării" in camera de hotel din filmul lui Mungiu). "Pricepuţii" erau moaşe şi asistente medicale, vecine "ştiutoare" ori căte un enigmatic şi cinic "domn Bebe" dispus la risc (dacă "merită"). Nu puţine erau "curajoasele" care "se descurcau" singure, din lipsă de bani ori abrutizate de experienţele anterioare.

Plasa de păianjen a supravegherii şi cătuşa feroce a legii făceau din fiecare femeie un potenţial infractor. Pedepse cu inchisoarea erau prevăzute şi pentru gravida care-şi provoca singură un avort, şi pentru "tăinuitorii" delictului, şi pentru aceia care-o ajutaseră in vreun fel să-şi pună planul in aplicare. Nici vreme n-aveai, nici căutări de-a găsi "om potrivit" nu puteai face. In licee şi fabrici, fetele şi femeile erau incolonate şi obligate la controlul periodic de depistare a gravidelor. Iar pentru favorul de-a nu te inregistra, chiar şi ginecologii cereau plata-n "natură".

Prietenia studentelor din "4 luni, 3 săptămăni şi două zile" e de excepţie. Puţine femei aveau curajul să se mărturisească ori să-şi ajute prietenele (ca-n film), de regulă, "părtaşul" fiind singurul inştiinţat. Sub cearşaful patului conjugal ori in alcovurile iubirilor nu despre politică se vorbea pe ascuns, ci despre lucruri extreme: viaţă sau moarte.


EGALI CU TOŢII. "Intr-o singură frază, ce insemna pentru dvs. un avort provocat clandestin?" a fost una dintre intrebările intămpinate de mai multe ori cu refuz de răspuns. "Un păcat", "a fost crunt", "nu sunt in stare să spun" ori "nu vreau să-mi amintesc" au fost reflecţiile Găbiţelor şi Otiliilor de altădată, protagonistele filmului ce se despărţeau de teribila zi (şi de spectatori) hotărănd că despre "asta" nu vor mai vorbi.

"Avortul insemna să te pregăteşti să nu te mai intorci acasă din locul unde ţi l-ai provocat" a fost descrierea grozăviei prin care au trecut in acei ani adolescentele şi femeile Romăniei. Căci decretul antiavort a fost probabil singura lege care-i apăsa egal pe toţi cetăţenii adulţi. Adoptată de Ceauşescu cu scopul de a mări populaţia ţării peste care domneşte, urmăriţi şi pedepsiţi pentru comercializarea clandestină de anticoncepţionale, favorizare, tăinuire sau provocare ilegală de avort erau deopotrivă doctorii, procurorii, farmaciştii, securiştii, ţăranii, activiştii de partid ori muncitorii. Iar consecinţele manevrelor avortive - de la hemoragii, infecţii şi tulburări psihice pănă la blocaje renale, septicemii şi decese - păreau a ţine nu de rang şi de bani, ci de soartă. A murit in chinuri cumplite, intr-un orăşel minier din Apuseni, unde venise pe-ascuns să-şi lepede sarcina, şi fiica demnitarului Vasile Patilineţ. O pedeapsă a Celui de Sus pentru tatăl care fusese "măna dreaptă a lui Ceauşescu" in adoptarea decretului antiavort ori blestemul altor părinţi care şi-au plăns fiicele decedate, se zvonea. Căci ştiri publice despre fetele şi mamele moarte nu se difuzau pe-atunci.


"COPIII NOŞTRI - COPIII PATRIEI". Femeii i se cerea să lucreze cot la cot cu bărbatul şi simultan să-ndeplinească toate sarcinile lăsate in seama ei de la Eva incoace. Fruntaşă in muncă (fie şi in regim de trei schimburi ori şantier), "tovarăşă excepţională de viaţă" (echivalentul in jargon propagandistic al soţiei ideale) şi mamă eroină (cu cel puţin patru copii!), acesta era triunghiul mortal care determina riscul vieţii prin manevre avortive. Cu excepţia Chinei - care instituise, in sensul invers, măsuri de control demografic - , nici o altă ţară a lumii nu intervenise in felul acesta in intimitatea cetăţenilor ei. Uterul femeii - tainicul sălaş de unde izvorăşte viaţa - fusese pus sub controlul statului şi supravegherea poliţiei. Putea fi găsit un mijloc mai eficace pentru anihilarea oricărei tendinţe de frondă? Ori o mai perversă metodă pentru distrugerea stimei de sine şi demnităţii umane?

"Copiii noştri - copiii patriei" a fost lozinca sub care "facerea" era planificată ca şi producţia de grău la hectar ori tonele de ciment la export. Pentru nou-născuţii nedoriţi de părinţi se deschideau "leagăne" şi orfelinate, astfel că in 1990 eram ţara cu cei mai mulţi minori abandonaţi din Europa. Consecinţă şi a propagandei de-atunci, intălneşti incă părinţi incredinţaţi că "societatea" şi "statul" au datoria să le crească urmaşii.

Nimic din toate aceste "digresiuni" in povestea scrisă şi regizată de Cristian Mungiu. Printre spectatori sunt Otilii şi Găbiţe care-au ajuns şi trecut de jumătatea vieţii, soţi şi iubiţi care s-au bucurat că scăpaseră de-un copil nedorit ori de pensia alimentară. Recunosc fiecare secvenţă din propria viaţă, ca intr-un documentar despre zgurile aşternute in milioanele de luni, de săptămăni şi de zile peste sufletul neamului.

Nenumit şi necunoscut le este doar foetusul lepădat pe cimentul băii, in albul jerpelit şi insăngerat al prosopului de hotel. Ca sabia rece a judecăţii din urmă, fulgeră EL acum amintirea păcatului.

Mărturii

Mărturia profesoarei

Mărturia muncitoarei

Mărturia juristei

Mărturia căsnicei

Mărturia funcţionarei

Mărturia secretarei