Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Avea 12 ani cand bunica sa a murit. In 1967 Ira a parasit America definitiv pentru a se stabili in Olanda. L-am luat prin surprindere, spune Ira, si ii este greu sa isi aminteasca dintr-o data. "Eram singurul nepot, din cate stiu eu, care a petrecut cel mai mult timp cu bunica. Si de cand ma stiu eu, am stiut ca bunica era din Romania".
"Bunicii ii placea sa munceasca. Isi cauta mereu de treaba. Si era o femeie dominanta. Asta nu pot sa uit, mai ales cand s-a mutat in casa cu noi. Casa mica, mama si ea era o femeie cu un caracter puternic – evreica din genul conservator - si cam ieseau scantei". Ira glumeste si ma intreaba daca stiu care este simbolul chinezesc al cuvantului "probleme." Spune ca e un acoperis cu doua femei sub el.
"Nu am nici o indoiala. Ca bunica era din Romania pentru mine era un fapt stiut. Aveam doar 12 ani cand a murit, nu imi amintesc foarte bine ceea ce imi povestea. Dar imaginea aceasta imi este intimparita in memorie: bunica, servind ceai Lipton si povestind despre tara cea veche".
Una dintre povestile pe care, copil fiind, le-a memorat bine este momentul cand Beila a parasit Rusia. "Erau amandoi intr-o capita de fan, in caruta, si bunica zicea ca ofiterii incercasera fanul cu baioneta sa vada daca nu sunt fugari ascunsi. A fugit dupa ce aflase ca bunicul meu murise. Bunicul a murit in timpul razboiului ruso-japonez, la Vladivostok. A murit rapus de boala. Tatal meu s-a nascut fara tata", povesteste Ira Moore in timpul interviului nostru via Skype. In spatele lui, pe perete, zaresc o fotografie alb-negru cu cinci portrete. Se intoarce, o ridica din cui si imi explica: el cu fratii si parintii lui.
Despre tatal sau, Meyer Moore nu stie multe. Doar obiceiurile mai ciudate pe care le avea si faptul ca in fiecare an, cand se apropia 15 aprilie, il cautau ziaristii sa le mai spuna o data cum a fost cu Titanicul. Dar Ira si Carl, copii fiind, nu au dat atentie acestor interviuri. In familie nu s-a vorbit despre Titanic pentru ca era o istorie de mult trecuta. Evenimentele de zi cu zi, si viitorul, acestea aveau prioritate la discutie. "A fost un lucru trecator din viata lor. Stiti de ce prefera unii sa nu vorbeasca despre o amintire urata? Ca sa nu isi mai aminteasca", spune.
De la 1912 pana la 2012. O suta de ani si istoria inca isi cauta cursul cel drept.
Cand s-a nascut Meyer Moore, nici Meyer Moore nu ar fi stiut sa-ti raspunda. Cert este ca a inceput sa existe undeva intre 1904 si 1906. N-a stiut de tata. Stia ca sunt doua tipuri de copii: unii ce se nasc cu tata si unii ce se nasc fara.
Probabil ca Meyer a inceput sa constientizeze ca exista atunci cand, dintr-o data, s-a vazut fugarind pasii repezi ai mamei sale, indepartandu-se tot mai mult de locurile cunoscute fara gand de intoarcere.
Era prin 1909. Sau poate 1910. Nici vremea nu mai stie ce an era cand Beila Moore a decis in graba sa-si impacheteze fiul si putinele obiecte pe care le detinea si sa apuce calea strainatatii. Cel mai probabil Beila a plecat din Rusia catre Anglia, unde avea verisori.
Meyer a simtit clar ca exista atunci cand, ghemuit in caruta cu fan, ascuns sub haina groasa a mamei sale, asculta cu urechea in timp ce baionetele soldatilor rusi taiau paiele uscate in cautare de suflete fugare.
Acolo, in mirosul plin al fanului, cu frica in san si rugaciunile multe, Beila Moore si-ar fi tinut respiratia pret de cateva minute cand nici nu mai putea sti sigur daca e vie sau moarta.
Asa a inceput calatoria protagonistilor nostri, mama si copil, intr-o lume necunoscuta, in cautarea tarii fagaduintei. Au indurat detentie, deportare, naufragiu, deportare din nou, lipsa acuta de bani, dar niciodata de speranta. Beila a reusit sa ajunga in Statele Unite, iar acesta este singurul lucru ce a contat din viata ei. Titanicul nu a fost decat un obstacol pe care l-a blestemat si l-a lasat prada uitarii.
Faptul ca Beila era o bataioasa ambitioasa e confirmat de documente. America era destinatia principala a evreilor persecutati in tarile Europei de Est, iar Beila a hotarat ca America va fi noua casa a copilului ei. Conform documentelor descoperite la Arhivele Nationale din Washington D.C., prima incercare de a ajunge acolo a avut-o la 17 Iulie. Imbarcati la bordul navei Montezuma, porniti din Belgia, Beila si Meyer au ajuns in Canada. Acolo, in fata ofiterilor de imigratie, Beila a declarat ca vrea sa ajunga la unchiul sau, care este comerciant in localitatea Portage la Praire din Manitoba, Canada. Numai ca aceasta destinatie in Canada era "prea" aproape de granita cu SUA si ofiterii de imigratie americani au considerat ca femeia intentioneaza sa treaca granita. Beile si fiul ei au fost retinuti de autoritati. Nu stim exact care sa fi fost motivul real. Poate ca au fost retinuti pentru ca nu aveau documente. Poate ca au fost retinuti pentru ca "unchiul" ce trebuia sa ii astepte nu si-a facut aparitia.
Viata pe vapor
Pentru prima data dupa zile intregi petrecute pe vapor, micutul Meyer probabil ca era fericit sa simta pamant sub picioare odata ajuns in Canada. Dupa cateva zile petrecute in "detentie," probabil intr-un spital in conditii sarace, Meyer si Beila au fost imbarcati pe "Imparateasa Irlandei" iar la 4 august 1911 au facut cale intoarsa de-a lungul Oceanului Atlantic. Ajunsi in Anglia, Beila s-a apucat imediat sa stranga bani pentru urmatoarea incercare de a ajunge in America. Opt luni mai tarziu ea si Meyer aveau sa se imbarce la bordul Titanicului la 10 Aprilie 1912.
Meyer a devenit religios spre batranete
In America, Beila s-a casatorit in 1914. Carl crede ca mariajul a avut un scop bine definit: acela de a obtine permis de sedere. Dupa multe peripetii si intalniri fata-in-fata cu moartea, Beila a ajuns in America si abia atunci s-a linistit. Si a muncit. "Avea un magazin maaare! De vreo 15 metri latime si 30 de metri lungime si era situat intr-un cartier rau famat din El Paso. O furau hotii intotdeauna. Imi amintesc, spune Ira, ca tata era ingrijorat din cauza aceasta dar nu prea avea de ales. Bunica era o femeie maruntica, dar iute foc, nu statea locului. Ira isi aminteste ca tatal sau, Meyer, comunica in idis cu Beila si ca nu era un om prea religios. Uneori mergea la sinagoga, la marile evenimente cand era fortat de sotia sa, o evreica religioiasa, dar niciodata in zilele normale. Situatia se schimbase, insa, cand "micutul" Meyer a suferit primul atac de cord, pe la varsta de 65 de ani.
Il intreb pe Ira daca el isi aminteste numele localitatii din Romania despre care bunica lui vorbea. "KRISHKAVUTZ , sau asa ceva. Nu, mie nu-mi placea sa mananc ceapa tocata prajita in ulei cu sare. Era preferata lui tata, dar nu si a mea", mai povesteste Ira.
Noptile si zilele de pe Titanic Beila si Meyer si le petreceau in burta vaporului, in cala unde nu aveau nici geamuri, nici aer, nici conditii umane. Dar chiar si inghesuiti precum animalele, pasagerii de la Clasa a 3-a tot gaseau buna-dispozitie sa se distreze. Pasagerii saraci cantau, dansau si jucau jocuri haioase. Veselia a fost mentinuta fata intrerupere pana cand, cu 48 de ore inainte de a ajunge la destinatie, pasagerii au observat ca nava s-a oprit brusc, in mijlocul noptii, fara motive aparente. O ora mai tarziu aveau sa afle ca barcile de salvare sunt lansate la apa pentru femei si copii. Abia atunci au realizat ca ceva serios s-a intamplat. De la 1912 pana la 2012. O suta de ani si istoria inca isi cauta cursul cel drept.
Intr-un interviu acordat cotidianului El Paso Times cu cativa ani inainte de a muri, Meyer De la 1912 pana la 2012. O suta de ani si istoria inca isi cauta cursul cel drept.spunea ca in seara de 14 Aprilie 1912 dormea dus cand, dintr-o data, mama sa l-a trezit. Beila, spunea Meyer, cazuse din pat in momentul in care s-a produs impactul. Desi nu a fost un impact puternic, Beila a simtit zdruncinatura pentru ca s-a aflat la De la 1912 pana la 2012. O suta de ani si istoria inca isi cauta cursul cel drept.nivelul cel mai scazut al navei si foarte aproape de locul in care icebergul s-a infipt in pielea Titanicului. Cand s-a dus pe punte sa vada ce s-a intamplat, Beila a vazut echipajul alergand dintr-o parte in alta, barbatii cu pantalonii ridicati la genunchi si bucati de gheata pe punte.
Intre viata si moarte
"Au fost 45 de minute interminabile. Cand s-a vazut acolo, in sfarsit, echipajul deja dadea drumul in jos ultimelor barci de salvare," imi spune Ira. Conform datelor istorice, barca numarul 14 a fost lansata la ora 1:30 dimineata, la o ora si 45 de minute dupa ce s-a produs impactul cu icebergul. La ora 2:50 dimineata puntea cea mai inalta a Titanicului fusese inundata complet si ultimii pasageri se zbateau intre viata si moarte.
Cand Beila a intrat in barca numarul 14 impreuna cu fiul ei, ordinul capitanului era clar: doar femeile si copiii au voie sa se salveze. Norocul Beilei s-a nascut din dragostea fara margini ale unei femei ce a refuzat sa isi pataseasca sotul. Cand Ida Straus s-a dat inapoi din barca se presupune ca Beila a fost impinsa cu tot cu copil. Cand au fost lansati in jos, in bezna completa si inmarmuriti de soc, pasagerii din barca numarul 14 au pastrat linistea.
Ani mai tarziu, la discutie cu reporterii, Meyer le-a povestit cum, din barca numarul 14, a privit Titanicul, cu luminile stralucind in noapte, scufundandu-se aproape vertical in apele glaciare ale Atlanticului.
Istoricii sustin astazi, si unii pasageri de pe Titanic ce au fost salvati au scris, ca multi nu s-au urcat in barcile de salvare de frica. Frica de intuneric, pentru ca nu se vedea nimic. Frica de barcile micute ce ar fi fost vulnerabile in fata unor valuri oceanice. Frica sa paraseasca securitatea navei ce era renumita "de nescufundat." Atat de convinsi erau ei de siguranta Titanicului, incat nici in momentul cand nava incepuse sa intre la apa oamenii nu puteau crede ce avea sa se intample. Era nava de nescufundat!
Din fericire, copilul Meyer nu a inghetat prea multe ore pe barca de salvare pentru ca nava Carpathia era in apropiere. Ce o fi fost in ochii lui, in mintea lui, nu se stie. Ce o fi inteles, ce o fi crezut. De-a lungul anilor Titanicul devenise o amintire amara ce parca n-a fost, una ce l-a determinat sa urasca luciul apei si barcile cu toata fiinta lui.
Ani mai tarziu, cand avea sa il viziteze pe Ira in Olanda, Meyer calatorise cu avionul. De acolo, de sus, Meyer avea sa priveasca in sfidare albastrul imens sub care ramasitele Titanicului – si ce-o mai fi ramas din cei peste 1000 de victime - adie in linia curentilor pe fundul oceanului.
"Calatoria cu avionul i-a placut. S-a simtit in siguranta, zice Ira. M-a vizitat de cel putin 3 ori, in 1971, in 1973 si ... nu mai stiu. Cand a ajuns aici cu mama am inchiriat o masina si i-am plimbat peste tot in Europa. Ii placea sa conduca. Dar nu prea avea idee de granite si tari. Imi amintesc, eram in Monte Carlo si el credea ca suntem in Spania".
Si-a fugarit ce-a mai ramas din noroc toata viata
Meyer s-a casatorit cu Henrietta. Henrietta, spune Ira, era o mama stricta. Meyer, pe de alta parte, era mai relaxat. Cand Henrietta ii cerea lui Meyer sa scoata copiii la plimbare sa petreaca timp impreuna duminicile, Meyer ii lua pe toti trei baietii si-i depozita la sala de biliard. Cu un brat de ciocolata Hershey’s si Coca Cola, baietii erau aranjati pentru cateva ore bune. Apoi Meyer se ducea in treaba lui, la masa de pariuri. Se pare ca Meyer si-a fugarit norocul toata viata. Dar nu l-a mai gasit in forma in care i se aratase pe Titanic. Mai pierdea, mai castiga, Meyer nu a incetat sa caute ce-o mai fi ramas din norocul lui.
Nici lui Ira nu ii place sa vorbeasca despre Titanic. Rareori spune cate unui prieten de acest lucru. 99% din prietenii lui nu stiu ca tatal si bunica lui au fost pasageri pe Titanic. "Nu le spun prietenilor pentru ca pun cele mai stupide intrebari." Ce intrebari? "Ma intreaba daca a supravietuit."
"Mi-am petrecut toata viata in umbra Titanicului," imi spune Ira si adauga faptul ca nu a vazut nici unul dintre filmele despre Titanic si nici nu a citit carti despre subiect.
Spre batranete, "micutul" Meyer s-a imbolnavit. Nu doar capatase diabet din cauza dulciurilor pe care ii placea sa le consume in cantitati impresionante, dar varsta ii devenise un dezavantaj in fata bolilor. Facuse primul stop cardiac pe la 65 de ani. Ira isi aminteste un incident care suna comic, dar care era caracteristic batranului Meyer. "Suferisem o operatie de hernie. Tata venise sa ma ia de la spital cand ma eliberasera. Aveam o mica valiza cu lucrurile personale iar el s-a uitat in jos la ea si a zis: cara-ti singur valiza pentru ca eu sufar cu inima." De-a lungul celor 10 ani ce Meyer avea sa ii mai traiasca, inima a incercat sa-i inceteze din bataie de cateva ori. Ira nu stie exact. Poate inca de 3 ori, de 7 ori, nu mai stie cate au fost.
Meyer s-a stins la 15 aprilie, 1975, la comemorarea a 63 de ani de cand Titanicul s-a pierdut in ocean. A trait pentru ca Beila a refuzat invitatia pe fundul oceanului. A preferat ca ea si fiul ei sa-l priveasca de deasupra. Si apoi sa-si vada de drum spre America.
Intre timp Ira Moore a accesat pagina de web a Jurnalului National. Mi-a scris intr-un email: "Wow! Am vizitat pagina de web a ziarului. Nu am inteles ce scrie, dar am vazut fotografii ale bunicii si tatalui de care nici nu aveam habar ca exista. Sunt extraordinare!"
