Povestea, un şal călduros

Se ştie bine că înainte vreme, copiii adormeau dacă li se spunea o poveste… Pentru a fi în ton cu vremurile, mamele şi bunicile au luat un răgaz, pentru că bunici mai autorizaţi au început să spună poveşti altfel. Pe discuri şi pe undele radio.

Putea fi copil, putea fi clovn, putea fi o divă, era actriţă şi putea fi orice voia. Cu replica mult prea bine cunoscută "Tăticule, de ce nu cad ciorile din pom?" avea să rămână multă vreme celebră. Juca în travesti şi avea un simţ al scenei de revistă uluitor. În plină maturitate artistică, după 1989, Anda Călugăreanu căuta noi forme de exprimare.

Teatrul pentru copii este o piatră de încercare pentru orice actor şi Anda nu a avut puterea să reziste să spună poveşti unor suflete curate ca ale copiilor. Îşi împrumutase deja vocea personajului Oache din filmul "Maria Mirabela" al lui Ion Popescu-Gopo în 1981, era mamă la rândul ei, deci avea experienţă. În 1990, împreună cu Liana Săndulescu – producător şi Luminiţa Dumitrescu – regizor, Anda a început o emisiune pentru copii, "Club Anda".
Deşi era difuzată o dată pe lună, ea a devenit vedeta incontestabilă a celor mici. Şi Omidee (interpretată de actriţa Simona Măicănescu) a intrat în conştiinţa publicului, devenind o marionetă celebră în lumea păpuşilor. Din păcate, emisiunea nu a avut o viaţă prea lungă, pentru că Anda Călugăreanu ne-a părăsit repede.
Performanţa pe care a reuşit-o Anda în doi ani duce cu gândul la legendara Silvia Chicoş, a cărei voce cristalină se auzea din difuzoare şi a fost întotdeauna identificată cu "micuţa" mare actriţă. A fost copilul teribil al teatrului radiofonic, a fost deopotrivă băiatul de pe maidan, năzdrăvanul care inspira milă, orfanul suferind sau "Prinţ şi Cerşetor".

Vocea Silviei Chicoş va fi întotdeauna păstrată în cutia aceea de lemn din care se aud ecourile râsetelor, plânsetelor şi chicotelile piticilor interpretaţi cu măiestrie de artistă. Interpreta roluri din cele mai deosebite, de la şcolari silitori şi disciplinaţi până la derbedei de pe maidan; ba copii suferinzi care inspirau milă, ba năzdrăvani ce stârneau hazul şi râsul sănătos. Băieţelul acela a ştiut să dea glas şi celor doi eroi ai lui Mark Twain, Prinţul şi Cerşetorul, care dacă în teatru sau cinema puteau fi deosebiţi, în primul rând prin costumaţie, la radio era extrem de greu să nu-i confunzi. Ei bine, acel băieţel a izbutit să-i facă perfect asemănători şi totuşi deosebiţi, uşor de recunoscut fiecare. A fost Nică al lui Ştefan a Petrei, de te şi mirai de unde le rosteşte cu un parfum de grai moldovenesc, atât de autentic şi de melodios, de parcă l-ar fi deprins direct de la Ion Creangă, pe când acesta a fost învăţător. Scriitorii se băteau care mai de care să-l aibă în distribuţiile scenariilor lor şi pentru copii era greu de crezut că băieţelul acela minunat era de fapt o tânără actriţă, pe numele ei Silvia Chicoş.
O descoperise Grigore Vasiliu Birlic. Era fiica lui Cocoş, rechiziterul teatrului. Radioascultatorii chiar se întrebau de ce un astfel de talent nu apare şi pe scenă. Microfonul păstra taina dureroasă a Silviei.

O maladie necruţătoare îi atinsese coloana vertebrală. Ea putea cu greu să stea în picioare şi era nevoită să şchiopăteze atunci când mergea. Fusese operată în Anglia, dar nici medicii de acolo n-au reuşit mare lucru. Şi totuşi, ea ştia să lupte cu boala.
Cine o auzea cântând melodiile vesele, compuse în majoritate de Titi Acs, pe versurile lui Pancu-Iaşi, cu greu îşi putea închipui că le interpretează o infirmă. Tonul ei optimist era cuceritor. Dar n-a durat mult. Boala ei s-a agravat. Ion Vova o aducea în braţe la Radio, pentru a nu se simţi părăsită şi a-şi continua activitatea. Dar ca o lumânare ce arde prea intens, Silvia s-a stins curând. Au rămas în urma ei zeci şi sute de înregistrări, de scenarii şi cântece. Se difuzează mult prea rar, poate acolo sus încântă acum cu glasul ei de clopoţel de aur.

În lumea de miraj a personajelor închipuite

Generozitatea, căldura şi disponibilitatea sufletească, farmecul mereu proaspăt al ironiei joviale fac din Octavian Cotescu un actor inimitabil. Pornit în lume cu o desagă de blândeţe moldovenească, Octavian Cotescu a găsit potrivită apropierea sa de copii, spunându-le poveşti şi lăsând ca vocea sa să-i cuprindă în vraja somnului. Povestea citită dintr-o carte captiva atenţia şi sufletele copiilor, făcându-le imaginaţia să lucreze. Aşa învăţau copiii ce e bine şi ce e rău. Cu cine trebuie să lupte şi cu cine trebuie să ţină. O lume minunată, populată de prinţi şi prinţese, de vrăjitoare şi animale năstruşnice au încântat copilăria cu poveştile spuse înainte de culcare. Schimbarea glasului este unul dintre punctele forte ale unui actor. Universul poveştilor îl acapara cu totul pe marele actor Octavian Cotescu. Unele poveşti erau mai ofertante decât altele în privinţa interpretării, dar important era să capteze atenţia copiilor. Octavian Cotescu era încântător, iar bucuria cu care se transforma ca să cucerească inimile celor mici a rămas imprimată şi pe discuri, şi pe benzile magnetice de la radio. La concurenţă cu teatrul şi poveştile de la radio, Octavian Cotescu avea să repurteze succes după succes în filmele "Saltimbancii" şi "Un saltimbanc la Polul Nord" de Elisabeta Bostan, unde a jucat alături de Carmen Galin şi Adrian Vâlcu.

Cine poate uita interpretarea plină de farmec a lui Ion Creangă în "Amintiri din copilărie" al Elisabetei Bostan? Cu vocea lui, Ciubotăraşu a fost un povestitor desăvârşit... Marele actor Ştefan Ciubotăraşu a fost poate cel mai natural şi firesc actor român, fără să ne încurcăm în cuvinte. Nu puteai spune cu precizie ce vârstă are, de aceea în clipa în care spunea o poveste, vocea lui cu accent moldovenesc, blândă şi legănată, te învăluia ca un şal călduros. Ştefan Ciubotăraşu, în lumea de miraj a personajelor sale, aducea o luciditate, o înţelepciune a omului de care s-au lovit, ca valurile de stâncă, toate bucuriile şi necazurile lumii. Strecura firescul vorbei ca şi acum ar fi ivit-o dintr-însul, în clipa aceea, simţită până-n straturile de departe ale sufletului său. A spune poveşti copiilor este poate cea mai frumoasă şi satisfăcătoare meserie din lume, iar faptul că aceşti oameni minunaţi au rupt din timpul lor şi s-au apropiat de copii cu ajutorul poveştilor demonstrează că nu au uitat să hrănească şi copilul din ei cu merinde sufleteşti.


"Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit"...
Ion Creangă, "Amintiri din copilărie"

"Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii, şi fraţii şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ne era îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea!"
Ion Creangă, "Amintiri din copilărie"