Printul Charles s-a indragostit de Viscri

Viscri. Un nume cu sonoritate scrasnita, de sticla macinata intre dinti. Este un sat sasesc din judetul Brasov, vechi de aproape o mie de ani si doar putin schimbat de atunci, dar ramas acum fara sasi. Pe Viscri iti pica degetul pe harta cand incerci sa fixezi, la ochi, centrul Romaniei.

Dintre ruinele cetatii Rupea, zgariind cerul de pe gorganul lor de bazalt, se vad bisericile fortificate ale sasilor din Rotbav, Homorod, Maierus, pana la Ungra si Apata, zeci de kilometri roata-mprejur. Peste tot au fost candva sasi. Au venit din partile Luxemburgului la inceputul mileniului trecut, au ridicat asezari cu cetati, biserici si scoli, au raspandit civilizatia lor nemteasca, dar dupa caderea comunismului au plecat; mai bine zis si-au luat lumea in cap, intorcandu-se intr-o tara care de mult nu mai era a lor. „Acum cauti cu lumanarea un sas si nu-l gasesti", spune, cu regret parca Ioan Danciu, inspector la „Taxe si impozite" in Rupea, oras unde mai traiesc doi sasi si 18 sasoaice, din 1.500, cati au fost pana in anii din urma.

Viscri se vede, printr-o „gura de puscat" din zidul cetatii Rupea, la nord, pitit printre cocoasele dealurilor, ca niste bivoli dormind - parte dintr-un lant de fortificatii sasesti in calea de jaf a cumanilor, intai, apoi a tatarilor si a turcilor. Printul Charles de Walles, mostenitorul coroanei britanice, a vizitat acum doi ani Viscri - pentru ca e unul dintre cele mai vechi sate din Europa, unde timpul pare sa se fi impotmolit la cumpana Evului Mediu - si a calarit haiduceste pe iapa unui sas viscrean pana la Trei Movile. „Alteta, i-au spus satenii, aici este centrul, inima Romaniei". Vazuta de sus, din cetatea arsa a Rupei, inima Romaniei, din care iese ca un cui alb turla bisericii sasesti, pare sa nu mai bata.

Internet in Evul Mediu

Deodata, cum ai intrat in sat, dupa o infernala hurducatura pe un sleau vag pietruit, parca patrunzi in alt timp. Exact asa, ca Viscri, aratau satele Europei civilizate acum cinci sute de ani - mai putin „Internetul" si „Cafe & Artizanatul", amandoua lacatuite, din lipsa de clienti: case mari, de piatra, randuite zid la zid pe ulite drepte, pe care trec in pas de menuet doar gaste si bibilici, spre palcurile de buruieni de pe margini; oamenii isi vad de treburile lor tainice indaratul portilor si gardurilor inalte, feriti de indiscretii ocazionale. Tocmai pentru felul neschimbat in care s-a pastrat a fost satul inscris in patrimoniul UNESCO, in 1999. Ca ultima oaza a trecutului.

Linistea de muzeu e sparta, brusc, de o ceata de puradei: „Gumi-gumi, poza-poza!", striga liota. Satul aproape milenar, infiintat si locuit de sasi pana la revolutie, este acum populat (ba chiar stapanit, cum ar zice dada Maria Langa) de tigani. 300 de tigani, 100 de romani si 29 de sasi. Asta e azi compozitia etnica in Viscri, sat autentic sasesc.

Copiii din sertar

In afara de tancii dornici de ciunga si poze, numai batranul Gerhard Dootz bantuie, dintre oameni, pe strazi. El e si epitrop, si ingrijitor la cimitir, si muzeograf, si ghid, si talmaci. A strans intr-una din camerele casei parohiale tot ce mai poate aminti de sasime.

Intr-un colt, un pat sasesc, etajat, isi casca sertarul imens in care erau culcati copiii - sasii luxemburghezi din zona Rupea (Reps) au dus pana la perfectiune arta economisirii spatiului. Rezemate de pereti, manechine purtand straiele sasesti traditionale - o sasoaica priveste in sus cu ochi de lemn, gatita cu bockoltuch (marama), hempt (ie), faltenroch (fusta incretita), kirchenshortz (pestelca) si cizme din piele de capra cu nume imposibil de scris, care pot fi incaltate si pe stangul, si pe dreptul. Haine ca acestea se mai poarta numai o data la doi ani, in august, cand viscrenii se aduna de prin Europa si petrec doua saptamani la Trei Movile. Se scot din sipete straie vechi de sute de ani, pentru ca azi nu le mai stie nimeni mestesugul. Pe un dulap uscat ca nuca zac gramada si se coclesc, abandonate, alamurile fanfarei din Viscri. Nu s-a mai auzit din 1990. Rar, cand trebuie o cantare, mai cu seama la ingropaminti, se tocmeste fanfara de romani din Rupea. Nimic n-a mai ramas in Viscri cum era, dupa ce sasii au plecat in Germania: nici un mester, nici un obicei, nici o sarbatoare, numai casele vechi de sute de ani, cu ziduri groase de 4 metri, unele, si capela-cetate, peste care s-a pietrificat un praf secular.

Restrictie pentru tigani

La iesirea din muzeu, frapeaza tacerea de cimitir a satului, unde totul e facut parca sa nu aiba moarte. Si iarasi pacea patriarhala e sparta de cohortele de tanci mucosi, obsedati de guma si de poze pe care oricum nu le vor vedea niciodata.

„N-am scris nicaieri, dar am pus regula asta: tiganii sa nu se apropie la 200 de metri de muzeu si de biserica noastra", spune Gerhard Dootz - nenea Gerdi. „La noi mai vin turisti straini - explica el - si n-au loc de copiii astia si de tigancile care-ti baga pe gat ciorapi de lana. Le-am facut mai la vale o taraba, scrisa in germana, franceza, engleza, maghiara, romana, sa-si vanda acolo ciorapii, sa nu ne mai alunge turistii, ca noi din asta ne tinem".

O casoaie albastra, cat gara din Rupea, a fost cumparata de un italian cu 5.000 de marci.

Italianul vine aici doar cateva zile pe an, la vanatoare. La numarul 63 - in Viscri, satenii se stiu toti, nemteste, dupa numarul casei, care e trecut si pe mormant - este casa cumparata de printul Charles si donata Fundatiei „Mihai Eminescu". Walter Fernolend are o pensiune. Mai vin turisti straini, ca-ntr-o calatorie in timp, iar banii si-i impart sasii. Oricum din altceva nu pot trai. „Agricultura nu mai facem - spune Dootz - decat noi, sasii, si romanii, cat sa ne ajunga pentru noi. Tiganii fura tot: scormonesc dupa cartofi, fura porumb, grau, scot sfecla, rup gastele din ulita. Ei nu cultiva pamantul, nu cresc animale, ca asa li s-ar taia din ajutorul social". La pranz, nu mai gasesti nici un sas pe ulite. E lege, la ei, ca toata familia sa se aseze la masa, de la care nu lipseste ciorba de fasole cu ciolan de porc. Daca intarzie cineva, ceilalti il asteapta, mancarea e tinuta pe plita - mai nou, pe aragaz sau la microunde.

Jubilian si Albumina

Pe la pranz, asadar, nu mai intalnesti pe ulite decat tigani, romanii fiind la camp. Sorin s-a mutat de cativa ani intr-o casa de „sas dus". „Mi-a lasat casa, spune el, cu tot ce era inauntru, am gasit si carne de porc in congelator. N-a vrut decat sa aiba o camera unde sa stea cand mai vine in vizita in Romania. Noi toti am primit casele, n-am intrat cu forta. Sunt vreo doi pe vale care le-au cumparat, dar aceia lucra, au salar. Si noi muncim tot la sasi si la romani, cu ziua, dar acum, ce sa zic, unii fura, ca e mai putin de dat din maini decat la munca. Cum sunt romani si romani intre romani, asa sunt tigani si tigani intre tigani. Dintre noi, care stam in case de sasi, ne-am mai facut si noi un tar de sasi, ne-am dat dupa ei, cum s-a dat tot Ardealul".

Sorin spune ca, din 300 de tigani, oficial exista numai doi - el si Albumina lui - , motiv pentru care nici o fundatie, nici guvernul nu pot derula aici programe sociale. De parca l-ar fi ascultat si altcineva, cu ganduri pizmase, Sorin evita sa spuna cele doua lucruri care l-ar identifica in sat: numele de familie si numarul casei. Zice, sanchi, ca-l cheama Jubilian si ca sta acolo, pe ulita in sus, pe la macelarie, unde numai sasii mai taie vaci. Fiecare are vreo zece.

Sub tirul albinelor

Sotii Gerhard si Sara Dootz fac oficiul de gazde in perimetrul interzis tiganilor: biserica fortificata din varful dealului, in jurul careia s-au construit doua randuri de ziduri. Totul e sub lacate grele, care numai la sarbatori sau la o adica de turisti infuleca cheile uriase, facute din ciocan. Sasii s-au asezat aici in 1145, preluand o capela secuiasca. Erau 51 de familii. Cum au carat pana pe culme blocuri de piatra de cateva tone, cum le-au legat numai cu nisip si cu var, de stau si azi, cum au suit zidaria pana la grumajii norilor, asta nimeni nu mai stie. Cert e ca nici un vrajmas n-a pus vreodata piciorul aici. Si asta nu din cauza imensului veceu exterior cu 15 locuri, folosit partial si astazi, ci din incruntarea de pucioasa a fantelor din ziduri, nu mai mari decat gura de vipera, a smoalei si a roiurilor de albine zvarlite de pe metereze. Acum, in fantele de tragere s-au incuibat albinele si fac miere, ce altceva? Satul, nu foarte diferit de cel de azi, doar ca mai mic, a fost ars de mai multe ori, dar zidurile caselor au ramas in picioare si de fiecare data a fost refacut. Biserica-cetate era doar adapost la urgie si loc de rugaciune. Sasii din Viscri si din tot lantul de aparare din jurul Rupei au fost si sunt evanghelici de rit augustan - ceva mai putini de 30.000 in toata tara. Acum mai e cate un preot la 5-6 sate, slujbe se fac de doua ori pe luna, pentru cate o mana de enoriasi. Din ce in ce mai putini.

„Piatra rusinii"

Intre poarta cetatii si biserica este un scaun de piatra, ca o ciuperca. L-au lustruit aproape o mie de ani de pacate omenesti. Care sas iesea din regula obstii, era pus sa stea pe piatra, in dispretul tuturor. Si a doua oara nu mai gresea. Fetele care pacatuiau inainte de maritis erau cununate acolo, pe piatra, nu in altar. Inca se mai facea educatie in felul acesta pana acum 15-20 de ani.

Langa „Piatra rusinii", e vechea scoala a viscrenilor, ascunsa in zidul de aparare. De la 1200 incoace, nici un sas din Viscri (Weisskirch - Biserica Alba) n-a iesit analfabet. Toti isi depozitau slana in Turnul Slaninei, pe lista, si tot asa, pe lista, o primeau inapoi. Din Viscri s-au ridicat fie un preot, fie un avocat, cativa profesori... nici un savant, dar aici niciodata omul n-a fost strain de scris si citit. Abia in zilele noastre se intinde moda asta, dar oricum nu printre sasi. Mai rau decat pacatul cel mai rau, care te-ar duce la „Piatra rusinii", e nestiinta de carte.

Undeva pe sub piatra caintelor e un tunel, de care nici pe vremuri nu stiau decat conducatorii - primul fiind un oarecare Hans - prin care viscrenii asediati carau apa de la fantanile din sat. Harta secreta a tunelului n-ar fi putut-o citi, la nevoie, decat cineva cu invatatura cat de cat. Si tot o rusine era la sasi, si acum 500 de ani, sa nu stie careva sa citeasca ora pe ceasul mare din turnul bisericii. Acum ceasul nu mai exista. L-au luat, de vreo zece ani, niste nemti, bucata cu bucata, cica sa-l repare. Si dusi au fost, nu i s-a mai dat de urma orologiului. „Uite ca avem si noi uscaturile noastre. Locul hotilor e aici, pe «Piatra Rusinii»", explodeaza Dootz.

Chinurile refacerii

Sotii Walter si Karoline Fernolend nu vor nici in ruptul capului sa paraseasca Viscriul. Pe fiica lor, Ursula, care a luat de o zi carnet de conducere si omoara pe ulite o Dacia-papuc, au dat-o la facultate in Cluj, i-au cumparat si apartament acolo, dar incearca sa-i pregateasca in Viscri loc de aciuare. Numai asa, cu tineretul, s-ar reinnoda sasimea in Viscri si n-ar ramane satul sasesc fara sasi. Karoline Fernolend, de la numarul 13, este consilier municipal. Inainte de toate insa e sasoaica nascuta si crescuta in Viscri, sat dinafara lumii si a vremii, de care au inceput sa se intereseze europenii cu nostalgii medievale. Nostalgii pe care le platesc. Visul Karolinei este sa tina satul Viscri in viata. A gasit un mester in alcatuirea pavajului de piatra pe ulite, a facut rost de tigle vechi pentru repararea acoperisurilor celor patru turnuri ale cetatii, a rascumparat case sasesti de la tigani si le-a restaurat. Cu sprijinul fundatiei englezesti „Mihai Eminescu", fondata in 1986, patronata de printul Charles. Daca poate capata de undeva un leu si cu leul acela sa puna o piatra la loc, Karoline nu are pace. Ca poate cel mai autentic sat sasesc ar putea ramane fara sasi? E o problema. Dar ar putea fi un sat nu cu sasi, ci al sasilor, care sa revina oricand in Viscri, si un sat al Europei, care se poate oricand intoarce pentru a se vedea cum arata cu sute de ani in urma.

Un print in curtea tiganului Matti

Tiganul Gabor Matti este, din punct de vedere etnic, dublu minoritar: si ungur, si tigan - intr-un sat sasesc din Romania. Fierar fiind - „Dar nu tote gaborele e ferari", zice el, stalcit - are avantajul ca fieraria n-a evoluat de la aparitia ei incoace. Mosul, mititel si uscat, la 72 de ani trage voios la foale si, chiar sarbatoare fiind, baga mangal si-i sufla foc, numai sa fie admirat, si vorbeste si se agita intruna ca Luis de Fun"s. Fundatia „Mihai Eminescu" l-a ales sa croiasca pe nicovala zavoare, chei, balamale, chiroane, exact cum se faceau in Evul Mediu, pentru restaurarea cetatii sasesti din Viscri. „Ioi, la mine o fo - zice in felul lui neobositul fierar - omeni mari, o fo un print din Inglia, care mama lui e presedinta la tota Inglia. Noa, s-o intrat la ateler, o vezut ca-s gabor, na!, da’s om si io, s-o dat mana cu mine, Brava taie, o zas, ca faci ferarie pentru cetatili iestea, cand la mangal, cand la cocsoaie. Iera print frumos, cu masini la poarta me… mi-o strans mana, m-o iubit o tara... na, sa mai zaci ca nu-s om si io, noa, care am 26 de nepote si patru stranepote, ca om!".

„Or plecat sasii nostri!"

„S-or dus, or plecat sasii nostri, of!", se lamenteaza Maria Langa. E moldoveanca din Falticeni, sta de 54 de ani in Viscri. - „M-or invatat sa vorbiesc ca dansii, sa lucru ca dansii. De cand or plecat, nu mai este randuiala in Viscri. Niica nu-i. Locul de sas, daca n-are sas, la niica nu-i bun. Amu, saracii, duc roaba pin Germania, vin vara o zi si platesc bani de-a lor sa-i lase romanul sa deie cu coasa pin gradina. Nu mai bine stateau acasa?".

„Bine ca s-au dus"

„Si daca au stat aici o mie de ani, ce? Ne-au privit de sus tot timpul. Au avut pamanturile mai bune, s-au inteles cu tiganii, nu cu romanii. Stai sa vezi de ce. Din Viscri au murit 42 de sasi pentru Hitler, nu ca mine, care am fost prizonier la rusi, dar n-au fost deportati in Baragan. Partidul nostru le-a luat averile si le-a dat la romani, si la tigani, da’ de la tigani sasii le-au luat inapoi. Jucau teatru, dom’le, nu erau oameni cu noi. Bine ca s-au dus. Sa stea ei acolo, noi aici. Ca de-acum ne-am facut si noi cam nemti, de-acum ne descurcam si singuri".

SUMAR DOSAR
Nemtii nostri
Fabrica de nemti din Bucuresti
Noi, sibienii...!
Supravietuitori dupa exod
La plecare, si-au luat si mortii cu ei
„Ne-au facut olteni cu forta!“
Betegite de gerul Siberiei
Sasii recuceresc Estul
A saptea generatie de Peteri
Ultimele „sasce“ din Bistrita
La Bacau, nemtii invata germana de la romani
Printul Charles s-a indragostit de Viscri
Neamul svabilor din Banat sta sa piara
"Din acest loc eu nu ma clintesc"
“Bine ca ati ramas, ca avem unde veni!”