Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Frumuseţea interioară presupune şi spiritualitate. Te simţi bine în pielea ta şi cei din jur îţi observă strălucirea. Acesta este cazul doamnei Sanda Ţăranu, a cărei eleganţă te determină instantaneu să-ţi controlezi ţinuta, vocabularul şi să adopţi verticalitatea.
Adevăr - Sanda Ţăranu – farmec, eleganţă, mister
Frumuseţea interioară presupune şi spiritualitate. Te simţi bine în pielea ta şi cei din jur îţi observă strălucirea. Acesta este cazul doamnei Sanda Ţăranu, a cărei eleganţă te determină instantaneu să-ţi controlezi ţinuta, vocabularul şi să adopţi verticalitatea.
Într-o dimineaţă de primăvară, cu braţele pline cu lalele mov, am bătut la uşa celei care mi-a fost model vreme îndelungată. În scurtul meu popas în casa Sandei Ţăranu am descoperit armonie, calm şi echilibru. O ospitalitate unică, o combinaţie de stil şi progres. Discuţia pleacă de la trenuri. Acele trenuri pe care uneori în viaţă le prinzi sau nu, care vin şi pleacă. Graham Bell spunea: “Niciodată să nu o iei pe un drum cunoscut, pentru că întotdeauna te va conduce pe unde au mers şi alţii‘‘. Drumul Sandei Ţăranu a fost unul neatins de paşii altcuiva, şi l-a croit singură, pas cu pas, tren cu tren.
Sub o zodie bunå. “Cînd privesc înapoi, îmi dau seama cît de expres a trecut timpul, iar traiectoria mea, apropo de cuvîntul acesta, expres, n-a fost deloc precisă‘‘, spune Sanda Ţăranu. “Nu am pornit de undeva şi să ajung unde mi-am dorit. Nu. Aş zice că a ţinut de conjunctură. Aşa mi s-a părut mie. Ca şi cum astrele hotărîseră altceva pentru mine. Eu sînt născută în zodia Capricornului. Se spun şi lucruri bune, dar ce mi-a rămas mie în minte şi mi se potriveşte foarte bine este faptul că trebuie să muncesc de trei ori mai mult decît alţii pentru a putea să-mi ating ţelul. Am urcat într-un expres, dar nu întotdeauna am mers cu el pînă la capăt. În trenul acesta nu călătorim singuri. Nu la călători mă refer, ci la familie, la părinţi. Am avut nişte părinţi minunaţi, m-am simţit întotdeauna ocrotită. Au fost atenţi la conduita mea, la educaţia mea. Au avut grijă prin lecţiile suplimentare de muzică, de limbi străine. Am studiat pianul timp de zece ani. Am avut dascăli minunaţi, care mi-au îmbogăţit cultura generală şi m-au pregătit pentru viaţă, iar colegii, prietenii au avut şi ei un rol foarte important. Se ştie că anturajul de multe ori poate să strice sau să devieze judecata dreaptă. Eu, din punctul acesta de vedere, am avut noroc de prieteni buni. Era o prietenie adevărată în sensul pur şi curat al cuvîntului, de care îmi aduc aminte cu plăcere. Nu m-am simţit niciodată supravegheată, întotdeauna spuneam unde mă duc. Exista seriozitate‘‘, spune Sanda Ţăranu.
Examene, examene. A avut multe noroace şi s-a bucurat pentru ele. De mică şi-a dorit să fie actriţă. Dar, după absolvirea studiilor liceale ale Colegiului Iulia Hasdeu, s-a temut, nu a avut curajul să dea la Institutul de Teatru. “La institut era concurenţă foarte mare. La vremea aceea se vorbea de dosar, iar acest aspect ar fi putut constitui o piedică. Părinţii mei erau intelectuali. Ei au reuşit să-şi construiască, cu foarte multă muncă, o casă. Erau încadraţi în categoria micilor burghezi. Atunci, era o modă să se dea examen la Politehnică. M-am dus şi eu cu toţi colegii mei. Concurenţa a fost la fel de mare, 10 pe un loc. Am intrat la Politehnică, la Facultatea de Chimie Industrială. După trei ani, marota asta a mea, cu teatrul, nu-mi dădea pace. M-am hotărît să dau la Teatru ca să nu îmi reproşez niciodată că nici măcar nu am încercat. M-am înţeles cu secretara de la facultate, că atunci nu aveai voie să faci două facultăţi odată. I-am spus: «Dragă, dă-mi şi mie actele să mă încriu la Teatru. Dacă nu reuşesc, asta era cel mai probabil, mă întorc cu actele înapoi». Îmi dă doamna actele, mă înscriu la institut, dau examen. Dar şi aici să vezi ce mi se întîmplă. Erau trei probe practice. Toate trei eliminatorii. Eu mă căsătorisem cu Nicolae Ţăranu. Soţul meu, înainte cu o seară de examen, avusese o premieră. Era artist liric, prim-solist la Teatrul de Operetă din Bucureşti... A doua zi ne-am trezit mai tîrziu, am plecat să mîncăm la restaurant. În drum, îi spun soţului meu să trecem şi pe la facultate să vedem dacă s-au afişat rezultatele. Eram vizavi de institut şi mă aud strigată: «Sanda! Ai reuşit! Examenul a început la ora 11:00». Mi se face şi acum pielea de găină. Era 1 şi 15 minute. Am alergat, nu mi-a venit să cred, mi se părea că nu am auzit bine. M-am uitat şi eu pe liste. Era adevărat. L-am lăsat pe bărbatul meu în plata Domnului şi nici nu ştiu cum am urcat pînă la etajul 1, la Secretariat. Mi-aduc aminte că era doamna Şerbănescu. Cînd m-a văzut, mi-a spus: «Eşti nebună! Alţii sînt aici de la 6 dimineaţă să vadă ce şi cum şi tu vii la 1 şi 15 minute. Ce să fac cu dumneata acum? Nu cred că te mai primeşte nimeni în examen. Ai cu ce să scrii?». Eu nici nu mai puteam să mai vorbesc, nu puteam să spun nimic. Eram lividă. Îmi tremurau genunchii. Zice: «Hai, să vedem dacă te mai primeşte cineva». Îmi dă o călimară cu un toc, ea apucă să ia de pe birou cîteva foi ştampilate. Mergem în sala de examen, intră, eu după ea. Nu apucă ea să spună ceva că aud aşa ca prin vis, pentru că în capul meu era o vîjîială... pe şeful comisiei: «Hai, fetiţo, că de cînd te aştept!». Cum se numeşte asta dacă nu destin... «Ia loc. Vezi că ai două subiecte pe tablă. Alege-ţi unul dintre ele! Cu dvs., şi s-a uitat spre cei din sală, am să termin examenul la ora 14:00. Eu am să mai rămîn după aceea cu Sanda Ţăranu pînă la ora 15:00, ca să-şi termine lucrarea». Ce destin!‘‘, şopteşte Sanda Ţăranu.
Destin. De necrezut ce se întîmpla... “Cînd am coborît, bărbatul meu mi-a spus: «Cînd am văzut că te-a primit în examen, am ştiut că ai intrat la institut»‘‘, spune Sanda Ţăranu. “Cu dosarul pe care îl aveam eu nu credeam că intru. Am luat şi examenul oral şi aşa, mic burgheză cum eram, am intrat la institut. Care a fost norocul meu? Profesorii din institut veneau şi ei la examenele noastre, doar pentru că le făcea plăcere, fără să facă parte din comisie. Voiau să vadă cine se mai prezintă la examen. Aveau ochi, probabil. Norocul meu a fost că acest domn, şeful comisiei, m-a văzut la proba practică. De aceea a zis: «Hai, fetiţo, că de cînd te aştept». Timp de un sfert de oră după acel moment nu am putut să scriu nimic. Aşa de tare tremuram. Se întîmpla în 1959. Am urcat în alt tren... un tren care m-a dus către scenă. Am terminat în 1963, la clasa profesorului Alexandru Finţi. Am avut profesori numai monştri sacri. Mi-am văzut visul împlinit. Nimic nu ar mai fi putut să schimbe ceva în traiectoria mea. Şi totuşi... Pentru promoţia mea nu a mai fost nici un loc în teatrele din Bucureşti. Mulţi ani s-a întîmplat aşa. Eu ar fi trebuit să mă duc la teatrul din Craiova, un teatru excepţional. Dar familia mea era în Bucureşti. Aşa că am stabilit să refuz repartiţia. Şeful comisiei, maestrul Costache Antoniu, a fost foarte dezamăgit. A încercat să mă convingă. Dar am refuzat. Vin acasă, pe la ora 14:00 şi pe la ora 16 fără 20 primesc un telefon de la şeful personalului din Radioteleviziune: «Doamnă, sînteţi rugată să vă prezentaţi la biroul vicepreşedintelui din Radioteleviziune». Zic: «În ce scop?» «Nu ştiu nici eu, doamnă. Vă roagă să veniţi mîine.» Am spus ce o fi, o fi şi m-am dus. Am avut o discuţie lejeră, despre teatru, muzică, viaţă, o discuţie foarte simpatică. Nu ştiam de ce, dar nici nu îmi puneam problema. Probabil îi făcea plăcere să stea de vorbă cu mine. La sfîrşit îmi zice: «Nu vrei să vii crainică la televiziune?». Tocmai cînd mă pregăteam să formulez un refuz elegant, în acelaşi timp s-au aprins cîteva beculeţe în mintea mea. «Du-te, fată! Că oricum nu ai nimic altceva de făcut.» Am spus: «Daţi-mi voie să mă consult şi cu soţul meu». Am vorbit şi am hotărît să mă duc. Nu pot să spun că mi-a plăcut. Pentru mine, televiziunea nu reprezenta mirajul pe care îl constituie pentru tinerii de azi. Meseria mea era cea de actriţă şi asta voiam să fac. La televiziune mi se părea că nu era o muncă de creaţie. Aici trebuia să fiu eu, nu un personaj. La început am făcut şi telejurnal, am făcut de toate. Şi spectacole cu public. Toată viaţa mea am lucrat în direct. Astăzi există pentru cei care lucrează în televiziune o mică jucărioară care se numeşte promter, dar care mie nu-mi place. S-a pierdut, după părerea mea, acea relaţie cu publicul. Trei ani de Politehnică, atîţia ani de muzică, anii de institut m-au ajutat foarte mult. Tot ce am acumulat mi-a folosit în meseria mea. Nu-i consider ani pierduţi‘‘, a încheiat Sanda Ţăranu.
Citește pe Antena3.ro
Şi-a dat seama că nu există cale de întoarcere şi că asta îi este sortit. Încet, încet a început să-şi iubească meseria.
Tulburătoare dovezi de apreciere
“Meseria aceasta se face în echipă, toţi au un rol principal‘‘, spune Sanda Ţăranu. “Eu nu m-am considerat niciodată mai presus decît cameramanii sau sunetiştii... Am avut nişte colegi foarte buni, de ei îmi aduc aminte cu cea mai mare plăcere acum. De spiritul acela de familie, de respect, de ajutor. Am făcut o emisiune la TVR 1, care s-a numit «Un zîmbet pentru vîrsta a treia». La început am invitat doar artişti, apoi şi personalităţi din alte domenii. Profesori universitari, caricaturişti, pictori, medici. M-am adresat cu predilecţie oamenilor de vîrsta a treia, pentru că ei erau obişnuiţi cu emisiuni culturale, cu teatru, concerte simfonice, divertisment de calitate, dar în acelaşi timp, ştiam că pe lîngă bunici stau şi nepoţii, şi aşa vor fi avut şi ei ocazia să vadă nişte personalităţi, modele bune de urmat. Ei bine, cu ocazia acestei emisiuni, am primit una dintre cele mai tulburătoare dovezi de apreciere din partea colegilor. Mi se aprobase emisiunea, dar trebuia să fiu girată de o redacţie, iar domnul Dumitru Moroşanu, care răspundea pe atunci de Muzică şi Divertisment, a fost de acord să o facă. Dar mi-a zis scurt: «Sanda, faci emisiunea, dar nu pot să-ţi dau echipă de filmare». Cum crezi că m-am descurcat? Au venit operatori de la toate redacţiile. Mă sunau să le spun programul ca să-şi ia liber, veneau după mine în toate locurile, pentru că nu-mi plăcea să filmez numai în studio. Nu-i plăteam cu nimic. «Nici nu ne trebuie, ne mulţumim să apărem pe generic.» Incredibil, nu-i aşa?!‘‘, mărturiseşte fosta crainică.
Un alt tren: Mofturi 1900
“Am apucat totuşi să fac un film, «Mofturi 1900», al lui Jean Georgescu‘‘, spune Sanda Ţăranu. “Era să pierd trenul acesta... Dar l-am prins. M-am întîlnit cu cineva în curtea televiziunii: «Vezi că te caută Jean Georgescu. Vrea să te distribuie într-un film». Eu, cînd am auzit film, nici nu am fost atentă la numele lui. Nu mă interesa. De ce! Pentru că în institut eram foarte solicitaţi să mergem să dăm probe. Eu vedeam cum colegii mei se duc şi rămîn cu probele. Am spus că nu am să mă duc niciodată. La nici o săptămînă, eu eram la televiziune şi soţul meu primeşte un telefon de la Jean Georgescu: «Domnule Ţăranu, ce are soţia dvs. cu mine?». Eu nu-i spusesem lui Nicolae. Adică aşa a trecut chestia asta pe lîngă mine că nici măcar nu i-am spus că m-a căutat Jean Georgescu. Iar Nicolae spune: «Se poate, soţia mea să facă aşa ceva?!». Vin acasă şi îmi spune: «Bine, Sanda. Se poate să faci aşa ceva? Tu ştii cine este Jean Georgescu?». Atunci mi-am dat seama. Nici nu a trebuit să mai dau vreo probă. M-am dus direct‘‘.
