Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un alt tablou. E seară; sunt îmbrăcată cu rochia mea cea mai furmoasă; iarăşi suntem toţi în vestibul aşteptând pe regina.Au sosit la castel şi alţi musafiri, printre alţii vărul meu, George. Mi se pare că era acolo şi unchiul Bertie, dar nu-mi amintesc decât de vărul meu, George... Era prima întâlnire cu el, de când dădusem foc corăbiei, de pâNâ atunci.
Inima îmi bate cu putere; sunt anevoioase toate aceste întâlniri cu prietenii de demult – şi nu părăseşte niciodată simţirea dureroasă că trădez oarecum tot ce am iubit odinioară...
“Ei bine, Missy?” - “Vărul George e foarte binevoitor şi drăgăstos şi simt că mă îneacă lacrimile. Ne ferim de a vorbi de scumpele zile de la Malta; n-aş fi avut puterea să o fac în acea clipă; în clipa în care tocmai îmi întorsesem faţa către o ţară de departe, departe...
Şi acum vine al treilea tablou, drăgălaş şi nostim, care nu era menit să fie comic şi totuşi fu puţin: Regina Victoria avea pe acea vreme, un mare favorit, un indian, pe care toată lumea îl numea Munshi. Bunica preţuia foarte mult pe indinei şi orice lucru venea din ţara lor; era doar împărateasa Indiei! Afară de aceasta zicea că nu se află servitori desăvărşiţi ca indienii, aşa de ageri şi de liniştiţi, cu mişcări uşoare şi dibace. Cu un mic zămbet sfios, ne lămurea:
”Sunt atât de îndemânatici când îmi ajută să mă scol de pe scaun sau să mă urc în trăsură, c ăniciodată nu-i simt!” - şi cine nu ştie cât de neplăcute pot fi nişte mâini prea grăbite să ne ajute şi de câte ori nu ne-au lovit din nebăgare de seamă cei care-şi închipuiau că sunt dibaci şi îndemânatici? Munshi era un fel de secretar indian al reginei şi îi dădea lecţii de limba hindusă. Unii spuneau că stăpâna lui regală îi arăta mai multă preţuire decât era el vrednic să primească,socotind casta din care făcea parte. În această privinţă nu pot fi eu judecător, da run lucru rămăne sigur şi anume că Munshi era pizmuit de mulţi;avea casă, soţie, servitori indieni şi voia de a tăia animalele după ritul prescris de religia lui.
Munshi, aflând că venise un prinţ străin să ceară mâna uneia dintre nepoatele “împărătesei Indiei”, arătă îndată dorinţa de a face cunoştinţa prea cinstitului străin, şi iată scenele ce se desfăşurară în urma acestei cereri a favoritului:
“Dară Missy, Munshi ar dori să facă cunoştinţa lui Ferdinand.”
“Cu plăcere, scumpă bunică, când şi unde vrei să se întălnească?”
“În odaia mea, fetiţă dragă”, şi bunica, după obicei, ridică uşor din umeri, zâmbi puţin cu zâmbetul ei cam sfios şi hotărâ ceasul cănd trebuia să mă înfăţişez cu logodnicul meu, în apartamentele ei particulare.
Precis la ceasul hotărât, potrivit dorinţei micuţei mari bătrâne, logodnicul meu şi cu mine, intrarăm în cucernica ei cameră intimă. Şedea la masa de scris; ca de obicei, văzduhul te îmbăta de acea dulce mireasmă de flori de portocal, care deosebea odăile ei. Şi în adevăr, văzurăm acolo pe un şevalet, portretul mamei lui Nando, prinţesa Antonia, pictat pe vremea când era în culmea frumuseţii. Winterhalter o aşezase în profil, scoţnd la lumină, cu multă grijă, frumuseţea fără greş a trăsăturilor ei clasice, a umerilor lăsaţi în jos şi a buzei de jos, uşor scoasă înainte. O măreaţă frumuseţe, în adevăr, cu părul adus de pe fruntea îngustă şi înnodat într-un conci făcut din zulufi, cum s evede la unele statui greceşti. Mă uitam lung la ea, dar nu ştiam, pe acea vreme, să preţuiesc acel tip de frumuseţe severă, şi-mi plăcea mai bine drăgălăşenia mătuşii Alix sau a verişoarei Ella.
Bunica avea acest minunat portret datorită legăturilor prinţesei Antoinette cu familia de Coburg.
