Armonia unui lăcaş cu aură domnească

BISERICĂ VOIEVODALĂ  •  ÎN BUCUREŞTIUL DE ALTĂDATĂ.
Tradiţia spune că la Biserica Sfântul Antonie cel Mare din Bucureşti, după ce voievodul era uns ca domn al Ţării Româneşti, se tăiau doi berbeci care erau aşezaţi de o parte şi de alta a treptelor. Noul domnitor trebuia să treacă prin sângele lor pentru a fi tare precum berbecul.

În Bucureştiul de odinioară. A fost o dată ca niciodată cea mai frumoasă biserică Domnească. Încărcată de frumuseţe şi simplitate, linişte şi armonie, Biserica Sfântul Antonie cel Mare, care are al doilea hram Buna Vestire, este cea mai veche biserică din Bucureşti. Curtea Domnească din Centrul Vechi al Cetăţii Bucureştiului a avut patru locaşuri de închinăciune, din care astăzi se mai păstrează doar Biserica Buna Vestire sau "Biserica de Jos".

Despre acest locaş de închinăciune al Bucureştiului de altădată şi de azi ne vorbeşte părintele Romulus Stănculescu, fostul paroh al bisericii: "La 1558, Mircea Ciobanul şi inimoasa lui doamnă, cum spun documentele, Doamna Chiajna, au construit această biserică. După moartea ctitorului său, pictura bisericii a fost continuată de soţia sa, doamna Chiajna împreună cu fiii săi Pătraşcu, Radu şi Mircea."

La 23 martie 1847, chiar în ziua de Paşti, biserica Sfântul Antonie cel Mare a trecut poate prin cea mai grea încercare. Un număr de 12 biserici din centrul oraşului au fost curprinse de un incendiu, însă Biserica Curtea Veche s-a distrus parţial şi toate adăugirile din jurul său au fost dărâmate. În această zi sfântă de sărbătoare, în casa unui boier de renume a avut loc o petrecere la care au venit foarte mulţi invitaţi, dar şi copiii lor. "Un băieţel de 10 ani, povesteşte Părintele Stănculescu, a ieşit din casă şi a găsit pistolul unui boier, cu care bineînţeles voia să se joace. A mers până în spatele casei, a intrat în grajd şi a tras cu pistolul exact în fân. Imediat acesta a luat foc. Bătea un vânt puternic şi rece, iar focul a fost imposibil de stins. Incendiul acesta a durat trei zile şi trei nopţi... ca în basme. Documentele arată că până la Biserica Sfântul Gheorghe cel Nou totul a fost mistuit de flăcări. A ars şi bisericuţa cu hramul Sfântului Antonie cel Mare, care apoi nu s-a mai refăcut, iar hramul acesteia a fost transferat bisericii Domneşti Buna Vestire. De aceea, această biserică are două hramuri. Acolo se află acum o cruce care datează de la 1848-1849. Pe locul crucii de acum era Altarul". Părintele Stănculescu împreună cu Părintele Provian au înconjurat cu gard de fier această cruce exact cât au arătat documentele că era biserica de atunci. O biserică mică, denumită biserica puşcăriaşilor, pentru că foarte aproape era Puşcăria.

După incendiul din 1847, când egumenul Visarion, responsabilul bisericii Curtea Veche, a răscolit în cenuşă şi nu a găsit decât o icoană a Sfântului Antonie cel Mare, pe care a donat-o bisericii Sfântului Gheorghe cel Vechi. Deşi documentele nu ne arată, mărturiseşte Părintele Stănculescu, se crede că icoana Sfântului Antonie cel Mare, la care se închină atâta lume, ar data tot de atunci, deoarece cu ocazia retuşării lor am desfăcut acea ferecătură şi în jos nu se mai cunoaşte chipul din cauza cenuşii. Numai faţa i-a mai rămas. Noi credem că şi această icoană face parte dintre cele găsite în vremea respectivă şi de aceea i-am spus Sfântul Antonie cel Mare."

Pictura din Biserica Sfântul Antonie cel Mare a fost refăcută integral de Constantin Lecca. Pictorul a fost elev al şcolii româneşti din Schei, al gimnaziului săsesc din Braşov şi Blaj. În 1827 a plecat la Buda, pentru a învăţa meşteşugul picturii. Împreună cu un grup de români patrioţi a dus mai departe idealurile Şcolii Ardelene dorind să demonstreze latinitatea şi continuitatea neamului românesc pe meleagurile sale. Lecca împreună cu pictorii Mişu Popp şi Barbu Stănescu a pictat bisericile: Sfânta Ecaterina, Sf. Gheorge-Nou, Răzvan Vodă, Radu Vodă, Curtea Veche precum şi alte câteva din ţară.  

La 1849, după proiectul întocmit de arhitectul austriac I. Schlatter, biserica a trecut prin nişte transformări. Aspectul exterior al monumentului ia de acum o înfăţişare neogotică. I s-a adăugat o nouă turlă de zid în stil neogotic un mic pridvor au fost demolate capelele laterale şi s-au lărgit ferestrele.  

La 1914 a fost începută prima restaurare prin grija arhitectului Gheorghe Lupu. Tot atunci s-a rezidit turla de peste naos ridicată de arhitectul Schllater. Învelitoare s-a făcut cu aramă: "Din nefericire, izbucnirea primului război mondial a întrerupt lucrările. O nouă restaurare a fost executată între anii 1928-1935 de Direcţia Monumentelor Istorice prin arhitectul Horia Teodoru, care a redat monumentului înfăţişarea şi strălucirea originală rămasă şi până în prezent. Lucrările reîncepute în anii ’20 au durat până în 1935 când bisericii i s-a redat forma iniţială, aşa cum se vede azi. La pictură nu s-a umblat pentru că nu mai era nevoie, a mai fost spălată după cutremurul din 1977. O nouă spălare a picturii s-a realizat în 1996, iar ultima a avut loc în urmă cu trei ani, când s-a înlocuit şi placa de piatră (de la 1559) de pe Sfânta Masă din Altar cu una din marmură", încheie Părintele Stănculescu.