Arpegii la Schitul Lacu

Cine caută al doilea schit românesc din Muntele Athos trebuie să aibă multă credinţă şi mult curaj; când se desăvârşeşte o călătorie în sihăstriile de la poalele Athonului (2.030 m) este dacă nu un noroc, atunci o binecuvântare.

Drumurile grele şi precaritatea mijloacelor de transport fac incert un traseu care până de curând se urma numai cu catârii. E şi acesta un motiv serios pentru ca perimetrul Schitului Lacu (în greceşte, „mlaştină”) să fie ocolit de călugării greci, care nu s-au zorit să aşeze aici mănăstiri. În plus, izolarea, sărăcia, umezeala fac din el zona cu cea mai mică speranţă de viaţă din întregul Athos.

Românii de aici, circa 40 la număr, locuiesc în vreo şapte chilii organizate ca mici obşti monahale; fiecare călugăr are obligaţii (ascultări) bine precizate şi rotative. Nimeni n-are voie să plece din schit, nimeni nu poate lipsi de la slujba care începe dimineaţa, la 4:00, şi se termină la 8:00. Nimeni, nici chiar stareţul Isidor din chilia cu hramul Acoperământul Maicii Domnului, care şi-a pus inima în palmă deschizându-ne, într-un blând septembrie, înţelesurile vieţii monahale.

Chilia lui datează din 1906, când primii călugări români s-au ascuns acolo de ochii lumii. Şi acum există obiceiul de a nu comunica în afară; pot trece zeci de ani în care nici unul dintre cei patru fraţi călugări ai săi să nu ştie decât cărările de la chilie la biserica mare a Schitului supranumit Sfântul Dimitrie Valahul.

Isidor a venit în Munte acum 20 de ani, înţelegând, dintru-nceput, că, dacă nu vor fi locuite, chiliile de la Lacu vor trece în patrimoniul grecilor. Şi s-a apucat de (re)construit. Una, două, trei... Pe urmă au venit banii de la Gigi Becali, care au adus speranţa întoarcerii la polul de spiritualitate românesc din Athos... Azi, numai un călugăr român cu zece ani vechime în Munte şi buletin grecesc ar mai putea salva, legal, ultimele două chilii de la Lacu, aflate în stare avansată de degradare. Dar nu se înghesuie nimeni. Tinerii aspiranţi la iertarea păcatelor vin şi pleacă, nu se obişnuiesc cu gândul izolării totale, fără lumină, fără apă curentă, fără televizor şi telefon, fără turism religios şi fără vizita rudelor apropiate. Aşa că schitul aşteaptă, încă, o minune.

Lacu ţine de Mănăstirea greacă Sf. Pavel, tot aşa cum Prodromu (celălalt mare aşezământ românesc la Athos) ţine de Mănăstirea Marea Lavră. Călugării români sunt, în general, lăsaţi în pace, dar toate deciziile importante trec pe la greci – proprietari ai pământului de sub lăcaşuri... Ascultăm toate aceste desluşiri de la părintele Isidor, urmărindu-i bucuria de a ne servi „ceva bun”, în zi de dezlegare la peşte. Barba imensă-i acoperă umerii arşi de soare, iar sutana decolorată şi ruptă pe la încheieturi trădează inocenţa celui care de două decenii n-a văzut chip de femeie. O imensă căldură ne inundă sufletele şi scriem, emoţionaţi, pe prima filă a carnetului de reporter: „Să-l ajutăm, cumva, să aibă haine noi şi speranţa unei vieţi mai lungi pe părintele Isidor!” (Schitul Lacu, PO BOX 146, Kareia, 63086 – Muntele Athos, Grecia).