Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Jurnalul lui Adrian păunescu – necesitate, şansă, condamnare (116)
“Aceste note, devenite jurnal, mărturie de epocă, roman de familie şi, poate, literatură a realităţii, vorbesc, ele însele, despr eo perioadă infernală a vieţii lui Adrian păunescu, o perioadă pe care a trăit-o, avăndu-mă, permanent, de-a dreapta sa.”
Andrei Păunescu
______________________
28 mai 1987
Grăbit să ajung la examenul pentru atestarea ca artist liber profesionist de muzică tânără, nimeresc nu la Casa de cultură « Zalomit », ci la Casa de cultură Petöfi Sandor, lângă Cişmigiu. Toată ziua de ieri m-am pregătit, punând la punct repertoriul de 30 de cântece, alegând tonalităţile potrivite şi sunt pe cale să pierd examenul dintr-o prostie. Noroc că, în loc de ora 9, Comisia apare la ora 11. Domnul Gigi Trif de la Consiliul Culturii mi-a spus că trebuie să am grijă, pentru că şef de comisie este domnul Voicu Enăchescu, dirijor care e recunoscut pentru exigenţa sa. Pe culoare, îmi mai dispar emoţiile, când văd că au venit, pentru aceeaşi cauză (carnetul care să le dea dreptul să cânte în public şi, eventual, să ia şi un ban, mai mult decât amatorii 100%), oameni pe care îi cunosc şi care nu ştiu neapărat mai mult, din punct de vedere teoretic şi practic, decât mine (sau cel puţin aşa cred eu). Ducu Bertzi, cu care m-am mai întâlnit după interzicerea Cenaclului “Flacăra” din 1985, a fost amânat, de ieri pe azi şi de azi pe mâine. Trupa “Acid” s-a strâns să-i dea o mână de ajutor toboşarului Vali Neamţu Gălăgie, care nu poate trăi fără atestat.
Ciubuc pentru sunetişti
Împrumut 200 de lei de le Ducu Bertzi, şpaga obligatorie pentru sunetistul sălii, care nu munceşte fără ciubuc, deşi statul îl plăteşte pentru serviciul său, iar el se comportă (probabil tot contra unui ciubuc, dat unui şef), ca un privat, aducând staţia de amplificare proprie. Mai e pe acolo şi Titus Andrei, şef al redacţiei muzicale de la Radio România, care îmi promite că va găsi, cât de curând, spaţiu în studiourile radio, pentru trupa mea “Totuşi”. Fireşte că singurul dosar cu probleme este al meu şi singurul de pe lista afişată, care a fost uitat de dactilografă, sunt tot eu.
Gafă de proporţii
Examenul în sine nu e aşa de greu cum m-am aşteptat, dar trebuie să recunosc că ar fi putut fi mult mai greu, dacă dinspre domnul Gigi Trif venea o recomandare negativă. Intru în scenă. În sală - doar comisia. Aud o voce severă:
- Numele?
- Păunescu Andrei Alexandru...
- Auzi, taică-tu ştie că eşti aici?
- Cred că ştie (zic eu şi nu mint, pentru că, deşi aflat la Năsăud, la sărbătoarea Maialului, tata m-a întrebat telefonic dacă am rezolvat problemele de dosar «accidentat », de care depindea examinarea unui Păunescu în România de azi).
- Atunci să-i transmiţi salutări din partea mea.
- Din partea cui? (spun eu, ca un dobitoc, mai atent să nu fie dezacordată chitara, decât să desluşesc cine vorbea din sală, din comisie)
- Lipsa ta, dacă nu mă ştii.
Mai mare gafă, decât să nu-l recunoşti pe însuşi şeful Comisiei, nu se poate. Dar domnul Voicu Enăchescu are mult prea mult simţ al umorului, ca să nu treacă senin peste greşeala mea şi, mai ales, peste palida scuză pe care am încercat-o cum că nu l-am recunoscut din cauza reflectoarelor şi a stativelor de pe scenă, care îmi stăteau în faţă. Cânt “Pământul din lună” şi , solicitat de un alt membru al comisiei să prezint ceva « mai optimist », cânt şi “Fânul e baza” (« … Iar eu cu faţa-n fân, / Iar tu cu ceafa-n fân. ») Apoi mi se dă să citesc o partitură destul de simplă, un crescendo, în care am greşit o singură notă, cântând Si bemol, în loc de Si. În mod normal, nu se poate lua din prima încercare atestat gradul Unu Solist, dar eu consider că e o realizare şi dacă o să obţin şi gradul doi.
Acumulări
Zile pline de acumulări. Se înmulţesc meditaţiile la engleză, la doamna Anda Bantaş. Seara târziu, după ce terminăm orele, pline de muncă, dar şi de dialoguri destinse, din casa Bantaş, aflată lângă Gara de Nord, eu şi Bogdan Gyarmath (fiul cunoscutului ziarist din presa maghiară centrală) ne-am făcut un obicei din a trece, pentru câteva minute, prin Piaţa Amzei, la prietena şi colega mea de clasă din liceu, Mirela Stănescu (sora Dorei, ultima soţie a lui Nichita ; Nichita şi Dora au înfiat-o pe Mirela, care începuse deja clasa a noua sub numele Tărâţă, cu trei luni înainte ca poetul să moară, la final de 1983). Uneori, în casa unde a trăit ultimii săi ani de viaţă Nichita Stănescu, întâlnim o mulţime de oameni, care fac parte, sau vor să facă parte, din lumea intelectualităţii boeme bucureştene. Pe Aurelian Titu Dumitrescu îl ştiu de mult, de când tata l-a angajat la revista “Flacăra”. Poetul şi cântăreţul Augustin Frăţilă (autor al cântecului « Baladă pentru Transilvania » : “Eu mi-s ficior făcut în cânt / şi dintr-o ţâţă-am supt pământ / şi din cealaltă vale-deal / şi-un piept de spart pentru Ardeal”) a fost, ani şi ani, membru al Cenaclului “Flacăra”.
Sigur, sunt şi indivizi care vor să suplinească lipsa de operă şi de talent prin bărbi îngrijite, ca nu cumva lumea, care-i vede pe stradă sau în cârciumi, să aibă dubii că sunt pictori, sculptori sau alt soi de artişti.
