Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Astăzi 27 martie este ziua Unirii Basarabiei cu România. Cu acest prilej mi-am amintit de întâlnirile importante (şi în acelaşi timp emoţionante) ale membrilor Asociaţiei Astra (Asociaţiunea transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român) cu românii din afara ţării, la care am participat. Revederi cu cei din Bararabia, Chişinău, Bălţi, cu românii din Gyula (Ungaria), cu cei din Bulgaria sau din Serbia (Voivodina). Sunt mândru că am devenit prieten cu un român de nădejde, preotul şi scriitorul Ştefan Lupsici, din Deliblata, Serbia, care mi-a împărtăşit din exeperienţa sa de convieţuire cu sărbii. De fiecare data mi-a spus că este foarte bucuros când la întâlnirile Astrei îi revede pe basarabeni, “românii noştri” de peste Prut. A fost cu ei peste tot, la comunităţile româneşti din afara României sau în pelerinaj în locuri simbolice pentru afirmarea românităţii ca Blaj, Alba Iulia, Ipoteşti, Chişinău.
Predici bilingve
În Serbia părintele Lupsici oficiază slujbele în română şi sârbă. Cu sârbii din Deliblata, localitate unde trăieşte, se înţelege foarte bine. Când unii dintre ei îi calcă pragul bisericii unde este paroh, atunci îşi adaptează din mers, “democratic”, slujba. De la predica în română, trece la cea în limba sârbă. Alteori, între pasajele în română rosteşte şi fraze în sârbă. Şi în predică face loc unor poveţe duhovniceşti în limba majoritarilor din Voivodina. Mai mult decât atât, sârbii, alături de români, s-au ataşat de preot şi vin chiar să se împărtăşească la părintele român. Puţinii copii de la şcoala în limba română îl iubesc la fel de mult ca pe propriii părinţi. Îi invită pe majoritari cu fiecare ocazie fie în biserică, fie la manifestările culturale organizate prin strădania sa. Pentru că preotul Ştefan Lupşici (58 de ani) este preşedintele despărţământului Astra de cultură română din Deliblata, în Banatul Sârbesc. Un român demn de rădăcinile de sânge ce duc până la Avram Iancu. Un părinte inimos ce croieşte cu înţelepciune făgaşul unei bune convieţuiri cu majoritarii sârbi. Şi care, cu inteligenţă, luptă pentru reafirmarea românismului pe meleagurile slave; prin români, cu ajutorul sârbilor.
A slujit la Malainiţa
Susţine că este strănepotul lui Avram Iancu. “El este străbunicul meu; de fapt noi, lupşenii, de la Iancu ne tragem toţi. Şi suntem oameni drepţi. Eu spun în faţă ce am de spus. Nu-mi plac minciuna şi oamenii falşi”. Povestea familiei sale este una plină de fapte bune. Puşi în situaţia de a apăra graniţa de turci, străbunii săi au scoborăt munţii din localitatea unde Iancu îşi purta paşii, aproape de Alba Iulia: Lupşa, şi au ajuns până în Banatul sârbesc. Sârbii le-au slavizat intenţionat numele şi le-au zis Lupşici, dar este sigur că stirpei sale îi curge prin vene sânge de “jian”. Mic de statură şi plăpând, cu puterile-i măsurate, susţine cauza românismului în regiune, dar nu numai acolo. Părintele Ştefan Lupşici este primul preot din Voivodina care a slujit la Malainiţa în singura biserică românească din Timoc, alături de părintele paroh Bojan Alexandrovici, într-o regiune populată mai mult cu etnici români şi a căror comunitate şi, implicit, drepturi, le-au fost recunoscute cu întârziere de autorităţile sârbe. Dar le-au recunoscut!
Părintele copiilor
Viaţa şi rânduirea duhovnicească organizate de părintele Lupşici, parohul bisericii române din Deliblata, reprezintă un model de convieţuire interetnică. Într-o localitate în care etnicii români sunt în număr destul de mare, sârbii intră şi ascultă predicile şi în locaşul de cult românesc datorită părintelui. Mai mult, ei chiar se împărtăşesc la acest preot. La fiecare slujbă ascultă frazele rostite şi în limba sârbă, iar părintele alege acest moment chiar şi atunci când în biserică se găseşte un singur reprezentant al majorităţii locale. În localitatea unde păstoreşte se ocupă şi de copiii românilor, îndemnându-i să meargă la şcoala românească. Îi îndreaptă pe calea credinţei dăruindu-le iconiţe şi cadouri de marile sărbători, în special de Crăciun. Din păcate, din ce în ce mai puţini copii urmează şcoala în limba romănă, fie pentru că părinţii nu au cum să îi ajute la şcoală, nestăpânind nici ei foarte bine limba, fie pentru că sunt plecaţi în străinătate. Însă preotul a venit să-i ajute pe micuţi exact când era nevoie. “Românul la nevoie se cunoaşte”, astfel sună cunoscuta zicală românească în Voivodina.
Invitaţi
Enoriaşii din Deliblata îşi pierduseră speranţa timp de aproape două decenii. De când tatăl său a trecut la cele veşnice, timp de 18 ani, până să vină Ştefan ca preot, mica localitate românească nu a avut slujitor al bisericii decât la locaşul de cult sârb. Biserica a rămas goală în tot acest timp. După o serie de încercări nereuşite de a se integra în viaţa laică din România - a abandonat facultatea de medicină din Timişoara după ce a urmat o specializare în economie şi a lucrat chiar şi ca turnător în oţelărie - actualul preot şi-a dat seama că are aceeaşi chemare cu părintele său şi că slujirea credinţei reprezintă şi vocaţia sa. “Pentru păstrarea obârşiilor un rol important îl au biserica şi şcoala. Noi am pierdut mult când nu am avut aceste importante pârghii şi încă mai suferim din această cauză. Rănile sunt adânci”, subliniază Lupşici. După aproape două decenii, mica comunitate l-a primit cu braţele deschise pe fiul fostului părinte Bujorel Lupşici. Ştefan (Fănică) Lupşici era proaspăt absolvent al Facultăţii de Teologie din Arad. Datorită lucrărilor sfinţiei sale, după cum mărturiseşte însuşi preotul, s-a ajuns în situaţia ca sârbii să fie puţin invidioşi că biserica română din Deliblata e un pic mai aranjată decât cea sârbă. “A noastră-i mai bine pusă la punct pentru că eu mă implic foarte mult, muncesc de dimineaţă până seara. Şi sunt invidioşi, vorbesc, le pare rău că la ei nu e aşa aranjat. Dar gospodăriţi-vă şi voi, le spun. Când am o slujbă mai mare cu episcopul, când organizez o manifestare culturală sau dau o masă mare le sugerez să facă şi ei la fel. Le sunt aproape, îi chem pe sârbi la mine acasă, să se destăinuie, şi mă duc şi eu la ei când mă invită. Dar puţină invidie tot rămâne. Însă în general ne înţelegem foarte bine. Eu lucrez mult, sunt activ atât pe latura bisericească, cât şi pe cea culturală”, adaugă Ştefan Lupşici.
Activ
În parohie are un număr relativ mic de enoriaşi, circa patru sute, ce provin de la cele 100 de familii de români din Deliblata, nu departe de Pancevo. Încă de la sosirea sa ca preot, părintele Fănică, cum i se mai spune, a înfiinţat filiala locală a Astrei din Sibiu, un organism de promovare a valorilor româneşti. Părintele nu numai că organizează pe plan local programe culturale, dar participă şi la manifestările din România şi din alte ţări. Ştefan Lupşici este şi scriitor, biografia sa fiind trecută în enciclopedia sârbă, “în dreptul oamenilor de litere”. “Sunt şi membru în Asociaţia filosofilor din Balcani cu sediul la Sofia”. Cu ani în urmă a organizat o serbare culturală la care au fost prezenţi alături de români şi sârbii. A avut oaspeţi dragi din România. “Au participat scriitori români din Banat. Cu acest prilej a fost amenajată şi o expoziţie de pictură în holul şcolii, s-a prezentat un program artistic, iar scriitorul Aurel Turcuş din Timişoara, în cuvântarea sa, a spus că sunt oricând binevenit în România ca un oaspete iubit. La rândul său, o fetiţă de la noi care a recitat poezii inclusiv la mine în biserică a spus “şi noi îl iubim pe preot, că este al nostru””, povesteşte cu lacrimi în ochi părintele Fănică. Nu are familie, copii, dar s-a ataşat foarte mult de odraslele românilor din Voivodina. “Îi iubesc pe toţi copiii ca un părinte duhovnicesc şi îi ajut, le dau iconiţe, le dau cadouri de Crăciun. Nu e uşor să fii slujitor al bisericii, dar îmi place misiunea mea şi crucea pe care o port cu demnitate”. Ştefan Lupşici spune că, în ce priveşte convieţuirea cu sârbii, foarte importante sunt sprijinul reciproc şi reconcilierea. “M-ar mulţumi ca singură răsplată materială din România: cetăţenia română sau paşaportul românesc special care poate fi folosit la manifestările culturale fără chemare, fără oprelişti, să calc pe pământul strămoşilor mei în voie şi să mă întorc încărcat de nobile idealuri în Serbia, să continui lupta pentru biruinţa credinţei, pentru păstrarea obiceiurilor şi pentru afirmarea noastră ca români în Serbia”, precizează Lupşici. “Am cerut la congresul românilor de pretutindeni de la Timişoara să fie recunoscută nu numai de sârbi, ci şi de români, organizaţia românilor din Voivodina”, completează Lupşici, care este mândru de legăturile sale cu românii cei mai oropsiţi din Serbia, cei din Timoc, cărora li s-a recunoscut statutul de români, de minoritate etnică importantă. Părintele Fănică se bucură şi se mândreşte cu faptul că este primul preot din Banatul Sârbesc care a slujit în singura biserica din Timoc, locaş de cult ameninţat la un moment dat cu demolarea. De altfel, părintele este şi bun prieten cu preotul Bojan Alexandrovici, ce slujeşte acolo, la Malainiţa.
Prietenul timocean
Vlastimir Petkovic este prietenul timocean de suflet al preotului Lupşici. Amândoi buni animatori ai Astrei, se întâlnesc deseori şi-şi schimbă impresiile. Vlastimir participă la Deliblata şi la slujbe, atunci când ajunge în localitate. Este economist contabil la o firmă de vopseluri din Belgrad şi merge aproape săptămânal în Timoc, în satul natal, unde există mulţi români. Are o gospodărie de invidiat (foto). Un salariu de 600 de euro, o vilă frumoasă, mai multe maşini, 14 hectare de pământ, utilaje moderne. Ca să nu mai spunem de soţia iubitoare şi doi copii frumoşi care studiază în limba sârbă, dar ştiu foarte bine limba română. Spune că statul român ar ajuta românii de acolo dacă ar organiza cursuri de perfecţionare pentru profesori, jurişti şi specialişti din alte domenii. “Din păcate sunt mulţi intelectuali care nu cunosc româna, dar avem nevoie în special de profesori pentru limba maternă. Se ajunge să se predea numai în sârbă pentru că nu sunt cadre didactice care să o facă şi de aceea avem tot mai puţini elevi la şcolile româneşti. La noi lumea încă se mai teme să se declare de etnie română. Şi mai este şi factorul practic, este mai uşor să te descurci aici dacă ştii şi înveţi în sârbă. Totuşi, în familie se vorbeşte curent româna şi nu ne vom uita în veci tradiţiile, cântul, portul. Eu prind cu ajutorul antenei prin satelit două posturi cu muzică populară românească. Şi Radio Reşiţa se mai aude în Timoc, dar nu în regiunea muntoasă. Şi mai emit câte jumătate de oră în română şi radioul şi televiziunea din Pancevo. Ne ajută să auzim vorbindu-se în limba noastră maternă la televizor şi radio, dar ne păstrăm tradiţiile din moşi strămoşi singuri”. Aşa se face că la Crăciun se prepară toate specialităţile româneşti din carne de porc, el fiind specialist în acest domeniu. “Amenajăm în casă brad împodobit, cu colaci, lumânare şi locaşul (ieslea) lui Iisus cu fân, colindăm în româneşte şi ne bucurăm ca adevăraţii români”, îl completează pe Vlastimir preotul Lupşici. În ce priveşte relaţiile cu sârbii şi statul sârb, are şi Vlastimir destule de spus. “Un român din Serbia trebuie să fie om corect, să urmeze biserica, să înveţe limba română, să participe la întâlnirile între români, să se străduie să înveţe limba română cât mai bine, să fie educat în duhul românesc, să-i înveţe pe copii limba română. Atunci ar fi fost mai bine. Din păcate, lumea umblă mai mult după interese. Trebuie mai mult să luptăm pentru cauza românilor, trebuie mai multă comunicaţie între noi şi multă toleranţă. Violenţa nu e bună la nimic. Hristos a zis că cine ridică sabia, de sabie va piere. Avem legi care să ne ajute, dar, din păcate, la noi la Serbia nu prea sunt puse în practică”, adaugă Vlastimir.
Cetăţenia. Rădăcini
“Putem să facem mai mult dacă suntem oameni şi ne întelegem, ne sprijinim unii pe alţii. Eu am cerut la Congresul de la Timişoara al românilor de pretutindeni şi în declaraţia care a mers şi la Guvernul României să obţinem mai uşor cetăţenii româneşti sau, dacă nu, un fel de legitimaţii cum au ungurii din Serbia de la statul ungar, să avem şi noi un sprijin când purcedem de la “căşile” (case - n.red) noastre spre România”, rosteşte Ştefan Lupşa într-o română cu accent dulce, slav. Română arhaică, cum precizează, vorbită de un vlah, cum le-au spus sârbii. “Nu mi-a fost nicicând ruşine că sunt român, cu toate că au existat momente când chiar în Serbia ţiganii şi Ceauşescu ne făceau de râs. Au mai făcut românii şi rele, au furat. Veneau înainte mulţi să muncească, acum vin doar să păzească “căşile” cât castelele de înalte şi spaţioase ale celor plecaţi să lucreze în Germania sau Austria. Şi aici, ca şi în România, satele sunt pustii şi nici la oraş lucrurile nu stau mai bine, că nu au oamenii ce să “lucre”. Din păcate, la noi intelectualii români nu doresc să locuiască între etnicii lor şi se refugiază în alte zone. Un român adevărat trebuie să ştie de unde a venit şi unde se duce. Unde îi sunt rădăcinile, de unde se trage, să cunoască duhul românesc, unde-s mormintele familiei şi ale înaintaşilor. Să cunoască muzica românească, jocul românesc. Să ştie care e ţara mamă şi care-i este ţara gazdă. Iar statul de unde provine etnia nu trebuie să dea bani cum fac Croaţia, Ungaria, Bulgaria, bani pentru etnicii dintr-o anumită ţară. Trebuie doar să-i susţină din punct de vedere spiritual, să le îndrume viaţa spre românism, cum e cazul nostru”.
Citește pe Antena3.ro
