Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Orbul sade pe marginea patului cu fruntea in palme. “Ce-am vazut ultima data, cand inca nu orbisem definitiv? Chipuri de vecini si frigider, si aragaz si butelie, de fapt, o casa: a mea'.
Ion Bivol are 72 de ani, locuieste la azil, nevasta i-a murit de 10 ani, copii n-are si, din multele nepoate de sora, una singura il mai viziteaza, de cateva ori pe an. Surade cu ochii cetosi:
“Cand am plecat, tot ce mai aveam eu in casa le-am dat vecinilor. Imi promisesera ca, in schimb, vor veni aici la mine, la azil, sa-mi aduca ce-mi trebuie, sa-mi ia rufele la spalat. Am numarat, au venit de cinci ori si gata'. Dar el nu e chiar asa de suparat, intelege ca vecinii au serviciu si sunt foarte ocupati.
Televizorul, cel mai bunl prieten al unui om singur
Aici, la caminul - spital de pe Barbu Delavrancea 17 (Bucuresti), el are un singur prieten: televizorul. Imparte camera cu doi vazatori - un doctor bolnav si un batran zdruncinat psihic si, dintre toti, el, orbul, pare a fi cel mai sanatos.
E, oricum, singurul din camera care intelege emisiunile de la televizor. De fapt, mai mult si le inchipuie caci nu mai stie cum arata lumea reala. Acum, de pilda, vrea sa asculte stirile. Se ridica bajbaind din pat si face cativa metri pana in coltul opus, unde stie el ca sta televizorul.
Pipaie indelung butoanele, trudeste mult sa le gaseasca si abia intr-un final le nimereste, dar el se bucura ca are activitate.'Am invatat butoanele pe dinafara, uitati, le numar si stiu. Unu, doi si al treilea e volumul pentru tare, al patrulea e pentru incet'. Lipeste urechea de ecran si asculta. 'Aha, acum ne uitam la... Realitatea?'.
Citește pe Antena3.ro
Nu, nu e Realitatea, e doar Taraf TV. Dar cum stie sa ajunga singur la televizor? 'Pai mi-am luat repere si le-am repetat pana le-am invatat pe dinafara. Uite, de pilda, stiu ca, daca stau pe pat si vreau sa ajung pana la geam, trebuie mai intai sa dau cu mana de noptiera, apoi de perete'.
Despica aerul cu mainile in dreapta si-n stanga si, dupa un minut lung ajunge, in sfarsit, in fata ferestrei. De acolo, din camera, aude un zgomot infundat si vrea sa stie ce se intampla afara: ori latra un caine, ori tipa un copil. Dar ce sa caute copil in curtea caminului de batrani? Stie el ca pe acolo umbla numai bunici in scaun cu rotile sau in baston. Hm, e foarte curios, asa ca pipaie tocul ferestrei pana-i gaseste deschizatoarea.
Deschide geamul repede, repede si tresare incantat, ca omul care asculta muzica: 'I-auzi cum latra cainele asta!'. Si sta asa, cu urechea la geam, minute intregi, uitand de el. La final, se preface ca uita geamul intredeschis, dar in realitate il lasa asa special. E felul lui de a supravietui, de a se agata de lumea din afara.
Asa o sa-si petreaca si ziua de Craciun, intre pat si fereastra, cu o singura deosebire: o sa manance carnati si o sa primeasca, poate, colindatori, daca anul acesta va mai avea noroc. N-o sa-l viziteze nimeni, n-ar avea cine. Vali, singura nepoata care mai vine uneori pe la el locuieste in Franta, undeva langa Paris, iar de Sarbatorile astea si-a facut deja datoria: in toamna l-a luat la plimbare prin Bucuresti.
'M-a dus la un restaurant, am mancat mici si am baut bere. Apoi m-a plimbat cu autobuzul turistic care face roata Bucurestiului, acela cu etaj. Si ni s-au pus niste casti la urechi, sa auzim care e urmatoarea statie. La final am oprit la niste arteziene, le-am auzit clar'. Rosteste cuvintele rar, apasat, ca si cum ar retrai acum scenele de atunci. 'Zgomotul orasului? O placere!'.
'Cand ies afara pe hol si ma tin de balustrada, carucioarele cu bolnavi ma tot calca pe picioare'
De cand a orbit viseaza numai drumuri inchise. Da sa iasa la liman, i se pune brusc o piedica in fata. A orbit in tinerete: era sofer, i s-a incins motorul si i-a explodat drept in fata, de i-a fript amandoi ochii.
Batranul se apleaca si ne sopteste la ureche un gand vechi de-al lui: 'Stiti cumva daca exista un camin de batrani numai pentru nevazatori? Nu-i vorba, ca eu ma simt excelent aici! Dar cand ies afara pe hol si ma tin de balustrada, carucioarele cu bolnavi ma tot calca pe picioare'. Ultima data a iesit din camin acum noua luni, cand o asistenta l-a luat de mana si l-a dus la doctorul de ochi.
Acum, de Craciun, ar vrea sa iasa sa-si cumpere in plus de-ale gurii, dar n-are cu cine. Angajatele caminului au prea multa treaba pe cap si n-au timp sa-l plimbe.
Mai sunt cateva zile pana la Craciun, dar el inca viseaza ca pana atunci o ruda – orice ruda – il va scoate din azil, il va lua cu ea acasa si-l va pune sa sada la masa, in familie.
