Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
După 460 de kilometri de mers cu pluta, când îl întrebi pe Ivo (Ivan Boban) de la ce a pornit toată nebunia, o să te ia cu referințe istorice. Mai întâi a fost norvegianul Thor Heyerdahl, care a traversat Oceanul Pacific cu pluta lui, botezată Kon Tiki. Kon Tiki s-a transformat într-o carte, pe care tatăl lui Ivo a citit-o în tinerețe. În 1978, tatăl lui Ivo, împreună cu prietenii săi, își construiau o Kon Tiki a lor și porneau în jos, pe Mureș. 33 de ani mai târziu, Ivo își zicea că tradiția familiei trebuie dusă mai departe...
”Nebunia este ceva obișnuit în familia noastră”, spune Ivo, care recunoaște apoi că totul a plecat, de fapt, ca orice aventură, de la o noapte de beție.
”Cu Bogdan a fost ceva de genul - ”Facem asta”? ”Facem”! Lui Adi, fotograful, i-am zis doar - ”Hai”! Pe Alex, inginerul, l-am sunat și i-am zis - ”Vii”? - și asta a fost”.
Ivo, manager în viața de zi cu zi, e un corporatist mai atipic. O vreme nici n-a avut birou, își vedea de afaceri pe Harley Davidson-ul personal. Bogdan este aventurierul grupului. A făcut rafting, a sărit cu parașuta și, în general, umblă creanga - de obicei făcând autostopul. Adi este fotograful grupului, care a început să trăiască din fotografie de la 16 ani și continuă să o facă, insistând că ceea ce face el nu este muncă, ci distracție. Alex, inginerul, s-a afirmat de mic copil inventând radiocartoful(!), dar s-a orientat la maturitate către aventură şi explorare.
Pentru că era vorba de recrearea călătoriei din 1978, cei patru au refăcut, în mare, aceeași plută de acum o generație. ”Am luat camere de tractor. Dacă faci pluta să fie doar din lemn este foarte grea și manevrabilitatea scade. În plus, nu taie apa. Noi am făcut-o exact cum a făcut-o tata, legată, am folosit 12 cuie în total, cât să prindem placajul peste bârnele de lemn. Lemn de brad, că e ușor, se usucă repede”, spune Ivo. Pentru autenticitate au luat și ancora folosită în 1978. Au luat însă și un genrator, pentru a-și putea încărca telefoanele mobile și a avea acces la Twitter și Facebook, de-a lungul celor două săptămâni pe care plănuiau să le petreacă pe plută.
Când apa pare să curgă înapoi
Plecarea s-a făcut cu surle și trâmbițe, adică cu televiziunile locale de față și cu interviuri. ”La început erau interviurile - abia așteptam să plecăm, să ne distrăm. Pe parcurs ne-am dat seama că nu e chiar distracție. Nimeni din noi nu mai făcusem asta, nimeni din noi nu mai dăsuse la vâslă. Doar Bogdan făcuse rafting, dar nu se compară”, spune Ivo.
Plecarea s-a făcut de la Luduș, cu destinația Nădlac. Planul era ca drumul să fie făcut în 14 zile, debarcarea la Nădlac fiind plănuită ca o petrecere unde ar fi fost păcat să nu ajungă tocmai plutașii. A doua zi, însă, cei patru navigatori fără experiență își dădeau seama că, în ritmul în care mergeau, un traseu de trei săptămâni ar fi fost varianta mai realistă. Fiecare vâslea când dorea, cum știa, până când unul dintre ei a picat în apă.
”Asta se întâmpla a doua zi, după plecare. Am judecat prost un curent, am început să vâslim toți patru prea târziu şi am intrat într-o creangă ieșită din apă. Noi ne-am aruncat toți pe burtă ca să evităm craca, însă Adi nu a apucat și a căzut sub plută. L-am scos afară, am tras imediat la mal, am zis, gata, nu mai mergem azi. Eu mi-am rupt padela, atunci. Am ridicat creanga ca să nu ne lovească și mi s-a rupt. Am tras pe malul stâng și am campat acolo. De atunci am început să învățăm să ne sincronizăm, acolo a început școala noastră”.
Așa că cei patru s-au reorganizat. Pentru a respecta programul s-au împărțit în echipe de câte doi, fiecare cu sarcina de a vâsli câte o jumătate de oră. Expediția s-a petrecut în luna iulie, ceea ce înseamnă că Mureșul nu avea cine știe ce debit, iar deplasarea nu putea fi lăsată pe seama curentului - trebuia vâslit din greu.
”O jumătate de oră vâsleai, o jumătate de oră stăteai, verificati Twitterul, Facebook-ul să vezi cine, ce, dacă te întâlnești cu cineva pe traseu, dacă vine cineva să te vadă”, spune Ivo.
Vâslitul pe Mureș, un râu cu multe meandre, putea fi destul de frustrant.
”Sunt porțiuni pe Mureș unde, literalmente, zici că stai pe loc. La fel cum sunt porțiuni unde ai impresia că apa curge în sensul opus. Asta este cel mai greu, când faci un kilometru jumate, doi într-o oră. Îți mai deschizi GPS-ul și vezi cum șerpuiește Mureșul, iar tu ai stat cinci ore pe plută, ai vâslit probabil 10 kilometri, dar în linie dreaptă tu te-ai deplasat trei”, spune Ivo. S-au obișnuit, însă, repede. ”După două zile deja îți venea natural. Te urcai pe plută și, dacă nu trebuia să dai la vâsle, parcă ceva îți lipsea”.
Ploaie și palincă de Sfântul Ilie
Nici nu se obișnuiseră bine cu vâslitul, că i-a apucat ploaia. Și nu orice ploaie, ci cea de Sfântul Ilie!
”Am prins Sfântul Ilie în timpul expediției și când e Sfântul Ilie, îi dă! Ne-am tras la mal, că începuseră ploaia și viitura. Stăteam sub niște crengi, dârdâiam de frig și umezeală. La un moment dat am zis - hai să punem cortul, că dacă o să continue așa nu are rost să coborâm cu pluta”.
Cât timp Ivo și ai săi se pregăteau să monteze corturile, din apă s-a ivit un cap...
”Vedem un cap care mere așa pe deasupra apei... Noi am intrat în panică, ne-am gândit că o fi căzut omul în apă. Strigă unul dintre noi: ”Băi, ești ok?”. La care ăla ridică mâna și trece mai departe. Pe urmă ne-am pus logica la contribuție și ne-am gândit - băi, omul face bine. Merge pe unde știe că e bine, pe râu, până la el în sat. Dacă o lua printre pomi îl bătea vântul, îi cădea o cracă în cap, mergea pe ploaie, frig, umezeală, în timp ce apa era foarte caldă, caldă ca la duș”... 
Cum cei patru nu se puteau băga și ei în apă, cu tot cu plută și bagaje, au început anevoioasa operațiune de montare a corturilor sub prelată. ”Ca să faci două corturi sub o prelată, îți ia cam o jumătate de oră, 45 de minute. În momentul în care am bătut ultimul cui de ancorare a cortului, în momentul ăla s-a oprit și ploaia. A fost un fel de ”ha-ha” de la Sfântul Ilie”, spune Ivo.
Ca să-i facă și ei cinste sfântului, și-au consacrat acea zi relaxării. Cu palincă!
”Am rămas acolo, n-am mai mers înainte. Ne-am încălzit cu palincă, pentru că, din fericire, aveam la noi. Știam că dacă te prinde ploaia sau frigul, palinca e cel mai bun remediu, plus că e bună și pentru imunitate și o poţi folosi ca dezinfectant dacă te tai. Nu se gândise nimeni să ia și alcool sanitar și ne-am gândit că, în cel mai rău caz, putem folosi palinca dacă se taie careva”.
Navigare pe Mureș și petreceri pe mal
Astfel de petreceri pe mal aveau să se țină lanț. Și nu doar între cei patru. Pentru că toată călătoria putea fi urmărită pe Facebook sau pe Twitter, plutașii primeau frecvent vizite de la prietenii lor, aflați pe traseu.
”Am avut parte de o susținere faină. Cred că doar vreo patru seri din 15 am fost doar noi patru. În rest, au venit prieteni de la Cluj, sora mea, neamurile. La Alba, unde am campat, au venit prietenii noștri din Cluj, bloggerii din Alba, care ne susțineau. A apărut lumea cu plase, cu pâine, cu apă. Inițial luasem numai mezeluri, pentru mâncare. Nu carne, pentru că știam că se va strica. Conserve, cartofi și pâine. Mai aveam roșii, ardei gras, însă mai mult chestii care nu se strică”, spune Ivo.
Când rămâneau doar patru pe plută, însă, mai izbucneau și certuri. Cea mai de pomină a fost înainte de Arad, unde cearta se iscase atât de tare, încât Bogdan stătea cu aparatul de filmat aproape, în caz că va trebui să imortalizeze o bătaie.
”Ne-am certat înainte de Arad, a fost o ceartă destul de mare din cauza diferențelor de personalitate și percepției diferite a situației. De fapt se certau doi dintre băieți, iar eu ascultam. Abia mai târziu mi-a venit ideea să filmez cearta. Dar așteptam să se ia la bătaie pentru că voiam să filmez treaba. La un moment dat, Bogdan a scos aparatul, cei doi au văzut, și-au dat seama de situație și s-au potolit. Mi-a părut rău, pentru că aș fi vrut să se ia la bătaie. Dacă aș fi intervenit, tensiunea ar fi rămas. Așa că am convenit cu Bogdan să nu intervenim, să-i lăsăm să se descarce, să-și dea și câte un pumn, dacă e nevoie”, spune Ivo.
Când nu se certau, se plictiseau de moarte, pentru ca apoi să se îndrăgostească la loc de peisaje.
”Primii 200 de kilometri este același peisaj. Un mal cu pomi, cu iarbă. Superb, dar te plictisești de el, că e același tot timpul. Mai vezi un deal în depărtare, mai trec trei ore, vezi același deal, căci Mureșul șerpuiește... Dar, odată ce treci de Lipova, tot malul până la Sâmbăteni, înainte de Arad, este ras. Negru, gri, niciun pom viu... Noi când am mers pe-acolo, era o zi cu foarte mulți nori. Tot griul ăla de pe cer, malul negru, ciori care croncăneau în cer - era un peisaj desprins din filmele apocaliptice. Când ajungi să vezi malurile astea distruse de oameni, îți este dor de același mal, de același deal. Când vezi cu câtă sete se excavează balastru și nisip... Am înțeles, sunt de acord, avem nevoie de infrastructură și șosele. Dar când vezi ce se întâmplă unui râu ca să fie construit un drum, te cam apasă”, spune Ivo.
Cum să comanzi pizza de pe malul râului
Înainte de Aiud, când plictiseala era mai mare, grupul a fost atacat de viespi. ”Cam cât degetul meu de mare”, spune Ivo. Doi dintre băieți plecaseră să facă rost de apă, de la o fântână, în timp Ivo și Adi rămăseseră pe plută. ”La un moment dat, pe lângă plută apare un viespoi de m-am și speriat de el, cât de imens e. Am luat padela în mână, i-am tras una, a căzut în apă. Când s-au întors băieții, eram amândoi, eu și cu Adi, dând cu padelele în aer. Au râs cât au râs de noi, până când s-au trezit și ei cu roiul de viespi. Așa că am dat la vâsle cât am putut de tare și am plecat de-acolo urgent”.
În schimb, oamenii întâlniți pe drum le-au oferit plutașilor amintiri prețioase.
”Cel mai fain a fost undeva pe lângă Alba, înainte să ne prindă ploaia de Sfântul Ilie, stătea un domn cu fiul său la pescuit, iar noi am trecut cu pluta pe la cinci metri de mal. Și-a ridicat mâna în stil de salut militar și a zis: ”Vă stimez, domnilor”. A fost un sentiment extraordinar, n-am să uit niciodată asta”, spune Ivo.
Un alt om le-a sărit în ajutor la barajul de la Mintia.
”Știam că urmează barajul și ne-am oprit cu un kilometru înainte. Stăteam și ne gândeam cum o să cărăm pluta ca să trecem de baraj. La un moment dat, un nene, care trecea cu o camionetă, oprește pe lângă noi și zice: ”Nu cumva voi sunteți băieții ăia de care am auzit la radio”? ”Ba da, noi suntem”. ”Și ce faceți”? ”Păi ne gândim la un plan să ducem pluta peste baraj”. Și nenea zice: ”Păi atunci stați, că vă duc eu”. Am dezmembrat pluta, am urcat-o în camionetă şi ne-a dus până de partea cealaltă a barajului”, spune Ivo.
La Ciumbrud erau să rămână fără plută. S-au izbit de o dală de beton, fiind apoi atrași într-un vârtej în care apa le acoperea ambarcaţiunea. A fost nevoie de intervenția unor pescari de pe mal și a unui bun înotător care să ducă o funie până la pescarii care au tras pluta la siguranță.
”Am zis gata, azi nu mai mergem. Am mai plutit un kilometru și am tras pe partea dreaptă a malului ca să legăm pluta la loc. În toată preocuparea noastră, acolo unde campasem, am găsit o cutie de pizza. Am luat numărul de telefon de pe cutie și am comandat pizza, apă, Pepsi, țigări. Au venit cu pizza din Aiud, pe malul Mureșului”, povestește Ivo.
”A doua zi, ne-am dat seama că se dezumfaseră anvelopele și nu aveam cu ce să le umflăm. Așa că am sunat la Primăria din Aiud să întrebăm dacă nu au cumva niște aer comprimat să ne trimită. Au fost foarte amabili, chiar nu mă așteptam. Au trimis o mașină, un nene ne-a umflat camerele. Când am tras pluta spre apă, vedem că stau doi domni pe marginea malului și se uită la noi. Erau primarul și viceprimarul din Aiud. Auziseră de noi și au vrut să ne vadă personal”.
O altă surpriză plăcută și rece i-a așteptat în Arad.
”În Arad, am oprit lângă pod, unde se adunaseră ziariștii să ne întâmpine și am dat câteva interviuri. Am plecat mai departe. Pe malul stâng sunt foarte multe căsuțe, cu bărcuțe. Le-am făcut cu mâna, ne-au făcut cu mâna înapoi. Doi dintre cei pe care îi salutasem s-au urcat într-o barcă cu motor, au trecut pe lângă noi și ne-au dat la fiecare câte o bere rece”.
Sfârșit cu fanfară și nostalgii
Ivo spune că au fost multe momente în care își dorea ca aventura să se termine mai repede. Când a ajuns însă la Nădlac, la linia de sosire, ar fi vrut să mai vâslească, măcar un kilometru.
”Când campam seara, deja mă gândeam: ”Mamă, mamă, dar să ajungem odată!”. În penultima zi, după ploaie, vânt, chiar îmi doream să ajungem odată undeva unde să ai un duș și apă caldă. Căci, na, ne-am spălat și noi unde am putut, adică în Mureș... Dar, când am văzut linia de sosire, erau 150 de oameni acolo, fanfara care cânta, mi-am dorit să nu fie acolo locul de sosire. Mi-aș fi dorit să fie puțin mai încolo. Era bucuria de a ajunge la final, dar dacă ar fi fost un kilometru mai departe linia de sosire, nu m-aș fi supărat”.
Încheierea traseului s-a făcut în sunet de fanfară, locuitorii din Nădlac fuseseră preveniți. Toată aventura s-a petrecut în vara lui 2011. Anul trecut băieții ar fi vrut să repete experiența, însă în stil și mai mare. Cinci plute, 20 de prieteni. Însă nu s-au putut aduna. Ivo crede acum că nici nu poate fi repetată experiența din care i-au rămas amintirile.
”Uneori mi se pare că n-am făcut mare lucru, alte ori îmi pare rău că am făcut-o și n-o s-o mai fac niciodată. Există o nostalgie. Îți aduci aminte de cântecele cântate, farsele făcute unul altuia. Erau destul de multe farse. Din fericire eu am avut parte doar de aruncatul în apă. Din alea: ”Unde ți-e telefonul?” ”Acolo!”, și înainte să apuci să termini, erai deja în apă. A fost superb. Greu, dar al naibii de superb”!
Citește pe Antena3.ro
