Cănd Romănia tace

"Ce-o fi aşa de interesant la ochelarişti? Sunt foarte mulţi cei care consideră că, dacă eşti ochelarist, devii, in mod automat, deştept in ochii celorlalţi. Neochelariştii tind să-i considere pe ochelarişti ca pe nişte tipi care au citit foarte mult. Aiureli. Dar cu surzii? Cu surzii...


...cum rămăne? Sau cu hipoacuzicii. Cu cei care poartă aparate auditive. Nimeni nu spune despre ei: «Uau, se pare că omul ăsta a ascultat ceva la viaţa lui!»". Jerry Seinfeld.

Poate părea o glumă destul de tămpită, in cinismul ei, dar adevărul e că nimeni dintre cei cu toate simţurile la locul lor n-a incercat vreodată să empatizeze cu un om absolut normal, doar că surd. Sau hipoacuzic. Surzii vorbesc la telefon. Surzii vor să conducă maşina. Surzii vor să inţeleagă ce spune Esca la ştiri. Surzii vor să voteze. Vor, in ultimă instanţă, să inţeleagă mai bine cum devine asta cu ce spun politicienii despre "egalitatea de şanse". "Egalitate de şanse" bulşit. Cel puţin in Romănia, conceptul ăsta e idioţie pură. Asta chiar dacă atăta se laudă pe ea c-a intrat in UE şi că ce bine e de ea şi de cetăţenii ei. Subliniere necesară: unii cetăţeni ai Romăniei sunt mai egali ca alţii.


CAZ. La Asociaţia Naţională a Surzilor din Romănia am vorbit cu Iosif Comşa. Iosif Comşa, vicepreşedinte al Asociaţiei şi totodată preşedintele filialei din Bucureşti. Am rămas tămpită de cap cănd mi-am dat seama căt de greu o duce un surd in Romănia mileniului trei. In era comunicării instant, surdul romăn are o mare problemă. De comunicare. "Care e cea mai mare problemă a unei persoane surde?", zic. Zice: "Lipsa interpreţilor. Nu există interpreţi. Adică, mă rog, există, dar sunt foarte puţini. Ai nevoie de interpret oriunde te duci. La spital, bunăoară. Medicii nu pot comunica cu tine, tu nu poţi să comunici cu ei. Nu ştii cum să le spui ce te doare. Alt caz. La starea civilă. Alt caz. Se duce omul la notariat. La notariat ţi se dă să semnezi. Au fost cazuri de persoane surde care au semnat aiurea-n tramvai şi s-au trezit fără case. Nu ştiau de ce sunt evacuate din propria lor casă. Pentru că nu inţeleg ce li se spune. Pentru că propriii lor copii, unii auzitori, inţeleg că e foarte bine să-şi tragă părintele-n ţeapă ca să-i ia casa, să rămănă numai ei in casă. Părinţii? Cine are nevoie de ei?".

Da, chiar aşa, cine are nevoie de părinţi. Cine are nevoie de părinţi să-şi cumpere. Cine n-are nevoie să şi-i văndă. Caraghios. Dar adevărat.


ALT CAZ. "Mentalitatea instituţiilor publice. Instituţia publică il ia pe «nu» in braţe. Potrivit instituţiei publice romăne, un surd nu poate să conducă o maşină. In SUA, surzii conduc maşina din 1953. In 1969, in Romănia a fost promulgată legea care garantează dreptul persoanei surde să se urce la volan. In 2007, Romănia tace." Carevasăzică, asta devine aşa: se consideră că persoana surdă nu are cum să se urce la volan, pentru că nu aude şi, dacă nu aude, n-are cum. Că cică n-are cum, pentru că nu aude claxonul. Instituţia publică din Romănia e de părere că toţi şoferii sunt isterici şi cănd se urcă la volan ei claxonează in neştire. Că, de fapt şi de drept, in asta şi constă şofatul. In claxonatul in neştire. In Austria, oricine-şi cumpără maşină habar n-are dacă noua achiziţie are sau nu claxon, pentru că in Austria pur şi simplu nu se claxonează. Este exact exemplul pe care l-a dat Iosif Comşa: "In Austria, omul nici nu ştie unde e claxonul. In Romănia, claxonul e primul". După principiul "ai claxon, eşti foarte tare". Mă intreb acum dacă şoferului care claxonează bezmetic ii trece, aşa, la harneală, prin cap, că cel care trece prin faţa maşinii sale e surd.

"La examinarea auto, poliţia rutieră nu solicită interpreţi." Aşa se face că, dacă tu eşti cu ochii in parbriz şi poliţistul iţi spune să faci nu-ştiu-ce, te miri pe urmă că de ce te pică. "Păi te pică simplu. Pentru că nu inţelege că nu aşa se vorbeşte cu un surd. Cu un surd se vorbeşte faţă către faţă. Surdul a invăţat citirea labială. Surdul ştie să-ţi citească pe buze. Surdul nu ştie că tu-i spui ceva dacă el e cu spatele." Partea cea mai tare la faza asta e că la testul psihologic şi de aptitudini, medicul completează cu "apt" toate categoriile. Vede, are reflexe, are alea, are alea. La ORL scrie... ăăă... pardon... nu scrie nimic. Nu scrie nici măcar "inapt". La faza asta, medicul e pur şi simplu depăşit. Habar n-are ce să scrie. Lipsă de profesionalism? N-aş crede. Aş spune mai degrabă că vorbim aici de o inerţie periculoasă: prejudecata.


ALT CAZ. Locul de muncă. Omul normal munceşte. Dacă nu munceşte, omul normal işi caută de lucru. Omul normal nici nu ştie, atunci cănd se plănge, că nu-şi găseşte de lucru, ce e pe capul unui surd. Surdul romăn are prea puţine opţiuni de muncă. De obicei, absolvă o şcoală de meserii şi incearcă să-şi trăiască traiul din asta: că lăcătuş mecanic, că zugrav, că vopsitor, că d-astea. Şi aici insă societatea il tratează pe surd cu un cinism aproape ilar: după ce il ţine trei luni de probă pe salariul minim pe economie, patronul se debarasează, indeobşte, de surd, pe motiv că nu e calificat. "E adevărat, unii sunt buni, alţii nu sunt buni. Dar sunt mulţi dintre cei cărora nici măcar această şansă, de a se verifica pe sine in domeniul ales, nu li se oferă. Despre reconversie profesională nici nu poate fi vorba. Nimeni nu se uită la un surd." Putem vorbi de abuz? "Absolut. Se abuzează de ei, pentru că ei nu cunosc Codul Muncii, pentru că nu au unde altundeva să se ducă. Aşa că după trei luni se pomenesc fără job şi cu datorii la intreţinere."


ALT CAZ. La televizor, la tribunal, la şcoală. Chiar şi atunci cănd te interesează campaniile electorale. La ştirile din televizor, surdul citeşte labial şi inţelege destul de bine. Problema lui apare cu "off-ul". Surdul se simte frustrat atunci cănd capul de ştire se continuă cu imagini suprapuse cu voce din off. Şi mai frustrant e atunci cănd un auzitor, care-i mai traduce din cănd in cănd, ii spune să se abţină puţin din curiozitate, ca să urmărească el ştirea pănă la capăt: "Stai puţin, că-ţi spun eu la sfărşit". De obicei, nu-i mai spune nimic. "Te simţi dat la o parte. Te simţi... groaznic. Te simţi in plus." Campaniile electorale nu s-au făcut niciodată pe inţelesul surzilor. "La referendumul din mai am avut o mare problemă: veneau oamenii (n. red.: surzi) ca să ne intrebe cum să voteze, pentru că ei n-au inţeles nimic de la televizor. Nu ştiau unde să pună «da» şi unde să pună «nu»."


Aceste lucruri şi incă multe altele, greu de acoperit in cuvinte, se intămplă zilnic in viaţa unui surd. Poate că cei cu cele cinci simţuri intacte nu inţeleg foarte bine provocările vieţii de zi cu zi ale unei persoane surde. Asta, să admitem prin absurd, poate fi permis. Inadmisibil e acel caz in care funcţionarul de la ghişeu iţi trage geamul in faţă sau strigă "următorul". Funcţionarul de la ghişeu, plătit, printre altele, şi din banii, puţini, ai surdului. Se pare insă că, in ciuda tuturor zgomotelor, Romănia toată e surdă. La tot.

Viaţa spirituală

In Romănia sunt in jur de 30.000 de persoane cu deficienţe de auz, iar in Bucureşti sunt inregistrate 2.500. Dacă te intrebi de viaţa spirituală a surdului, trebuie spus că in ultima vreme lucrurile s-au mişcat inspre bine. Datorită pregătirii speciale a unor preoţi, unii chiar neauzitori, surzii pot acum să se spovedească şi să se impărtăşească. Pot, de asemenea, asista la slujbele liturgice. Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti e deja celebră prin acest fapt.
Ca şi alte parohii din Cluj-Napoca, Sibiu, Piteşti, Alexandria etc... In Bucureşti e in curs de construcţie o altă biserică dedicată surzilor: Sf. Meletie. Sfăntul care L-a mărturisit pe Dumnezeu in treime chiar şi atunci cănd un arhidiacon arian i-a acoperit gura: folosindu-şi trei degete pe rănd, pe care mai apoi să le unească.