Căutători de comori, prin pădurile buzoiene

Se tot vorbeşte de la o vreme, prin Carpaţii Româ­ni­ei, des­pre „vânătorii de trufe”, despre căutătorii unui altfel de „aur”, nu mai puţin preţios decât pepitele pentru care stră­moşii noştri (şi ai unui continent întreg) au trecut Oceanul pentru a răscoli în vestul ori nordul sălbatic al Americii.

Oscilând între (posibilă) meserie şi pasiune, căutarea trufelor aduce în România o undă de cosmopolism care trece, obligatoriu, prin farfuriile gurmeţilor. Cel puţin aşa desluşim noi lucrurile, în zorii anului 2011. Ce şi cât se ştie în România despre trufe şi spre ce ne îndreptăm am încercat şi noi să aflăm, luând-o la pas, prin pădurile Buzăului, împreună cu Iuranda Kirschner, preşedinte-fondator al Rennaissance Monteoru, şi cu Mihai Enea, vicepreşedinte al Asociaţiei Căutătorilor de Trufe din România (ACTRU).

În vreme ce câinii (anume dresaţi) îşi fac conştiincioşi „meseria”, Mihai Enea răspunde nedumeririlor noastre: „În momentul de faţă, vorbim mai mult despre un hobby. Asociaţia are în vedere standar­dizarea acestei ocupaţii şi introducerea în COR a meseriei de «căutător de trufe». Până atunci, putem spune doar că aceia care caută trufele eficient, în scopul asigurării unui venit, se pot numi căutători de trufe, în vreme ce pentru cei care fac acest lucru din pasiune şi doar ocazional mai potrivit este termenul – romantic – de vânător de trufe”. Mihai Enea ne atrage atenţia că între alte preocupări ale organizaţiei se numără şi aceea de a genera un cod de conduită etică a celui care practică această ocupaţie – ca hobby sau meserie – pentru ca ecosistemul să fie protejat.

„Împreună cu Romsilva, încercăm să oprim braconajul la trufe. Nu vrem să ajungem în situaţia Italiei sau a Franţei, care au păduri întregi în care resursele de trufă – neagră, în Perigord, albă, în Piemont – s-au epuizat, nu mai există potenţialul de a se produce o trufă de calitate.” Din fericire, România, care are aceleaşi condiţii piedoclimatice cu cele citate, are şi, să le spunem aşa, „păduri virgine”, în care exploatarea zonelor în care cresc trufele nu a fost făcută abuziv. „Dacă adăugăm aici condiţiile ecologice superioare astăzi celor din vestul Europei – simpla analiză a numărului de kilometri de drum forestier la hectar poate să dea seama despre asta – atunci putem zice că în ţara noastră sunt condiţii excelente pentru dezvoltarea acestui domeniu.”

Primele activităţi controlate de recoltare a trufelor, în România, au apărut pe la jumătatea anilor ‘90, printre promotori aflându-se actualul preşedinte al ACTRU, Dan Cautiş. „El este cel care a importat acest meşteşug al dresării câinilor de căutare a trufelor”, a mai subliniat Mihai Enea. Încet-încet, trufa românească – cu perioade de recoltare similare celor din vestul Europei, dar şi cu preţuri comparabile: 45 euro/kg trufa neagră de primăvară, 120-150 euro/kg trufa neagră de toamnă şi iarnă, 1.000-1.700 euro/kg trufa albă – începe să devină cunoscută pe piaţa gastronomică. Dar nu numai despre gastronomie este vorba aici, ci şi despre turism. Mai precis despre „trufiturism”, o activitate care, prin intermediul celor de la Rennaissance Monteoru, prinde teren şi promovează Carpaţii buzoieni, din ce în ce mai mult, printre turiştii străini.

Dar despre asta vom mai avea prilejul să vorbim. Până atunci, dacă vă încumetaţi să prindeţi ultimele ture de căutare la trufe, din iarna aceasta, vă doresc să aveţi, vorba celor de la ACTRU, „câine deştept şi cu nasul fin”.

Citește pe Antena3.ro

Imagini fără precedent cu suprafața Soarelui, la cea mai înaltă rezoluție de până acum: „Arată în detaliu frumusețea câmpului magnetic”

Trufa – „usturoiul bogaţilor”
Povestea trufelor începe în România o dată cu dez­voltarea gastronomiei, cu venirea în ţară a bucătarilor şcoliţi la Paris, Viena sau Roma. Mai exact, pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, când „us­turoiul bogaţilor”, cum i se mai spunea, a apă­rut în meniul familiei regale a României, pr­epararea trufelor, ca şi servirea caviarului, fiind importuri ale tradiţiilor de consum ale fran­ce­zilor şi italienilor. După război, caviarul şi trufele devin răsfăţuri ale unei clase privilegiate. Pa­ce­pa dezvăluie în paginile cărţii sale că pateul de gâscă cu trufe era una dintre delicatesele cu­li­nare preferate de familia Ceauşescu şi că în ge­neral era marca unui stil de viaţă arogat de no-menclatură pentru a defini un anumit statut social. Pe la jumătatea anilor ’90, asistăm la o reînnoire a acestor preocupări pentru trufa ro­mâ­nească, fiind o pornire a noastră, a ro­mâ­ni­lor, de a deveni cosmopoliţi, dar şi o evoluţie a gusturilor noastre culinare, prin contactul ne­mij­locit cu restaurantele gastronomice din Occident.