Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
A intrat pe poarta stadionului "Iolanda Balaş" însoţită de doi tineri pe care-i pregăteşte zilnic pentru performanţă. Ploua zdravăn, în rafale, dar antrenamentul trebuia să se desfăşoare. "Mă ocup de ei benevol, pentru că îmi place ceea ce fac", îmi spune, în timp ce "copiii" se duc să-şi ia discurile şi greutăţile. Ştiam că e maestră a sportului la două probe atletice, disc şi greutăţi, că a câştigat, de-a lungul timpului, ca antrenor, peste 300 de medalii, la campionate naţionale şi internaţionale, şi că a crescut, pe lângă propriii copii, încă vreo cinci. Pentru că aşa a simţit Suzana Niculescu să facă.
"Am crescut şapte copii"
"Le-am făcut pe toate. Am debutat ca pentatlonistă şi, după ce am crescut, m-am specializat pe probe de aruncări. Ajunsesem, ca junioare, să dau 47 m la disc şi 14 şi ceva la greutate. Atunci am venit la Steaua, unde am stat 17 ani. Sunt născută la Tg Mureş, dar din 1970 am venit în Bucureşti. Acomodarea a fost groaznică... După ce am luat sportul în serios, am ajuns în lotul naţional. Eram la Steaua când au început să curgă rezultatele, sunt dublă maestră a sportului în două discipline, disc şi greutăţi...", îşi începe povestea Suzana Niculescu. În cei peste 30 de ani de antrenorat, i-au trecut prin mână atâţia copii, că nu le mai ştie numărul. "De dimineaţă până seara lucram cu grupele. Se întâmpla la doi ani după ce m-am apucat de această meserie. Atunci am făcut o hepatită, din cauza surmenajului, nu mai făceam faţă. Acasă mai aveam doi pitici (n.n. copiii ei). Nici atunci nu m-am trezit că e cam mult...", spune zâmbind. Ne îndreptăm spre teren, unde Dana şi Florin au început încălzirea. Vântul bătea de-ţi tăia respiraţia, iar ploaia nu dădea semne de oboseală. "A trebuit să fac atunci o preselecţie şi, din 70 de copii, am rămas cu 5 excepţionali, pe care i-am dus spre loturile naţionale", îmi mai spune, urmărind cu atenţie mişcările celor doi. Au existat însă alţi cinci, dintre cei pe care-i antrena, pe care i-a luat acasă. Şi care au crescut ani în şir, laolaltă cu cei doi copii ai ei. "Au locuit în casa mea într-un interval de zece ani, înainte de 1989, câte unul sau câte doi, după cum au picat în grupa mea. Unii erau din provincie, alţii din Bucureşti. Copii cu probleme acasă, cu părinţi foarte sceptici că, dacă fac sport, copiii lor nu vor mai face altceva. Le-am demonstrat că sportul nu-i împiedică pe copii să înveţe. De copilul pe care l-am luat acasă am răspuns de la sănătate până la evoluţie, educaţie, rezultate la şcoală. Am avut deci cinci copii plus doi (n.n. ai dumneaei) de care am răspuns în toate privinţele: şedinţă cu părinţii, promovare, treapa întîi, treapta a doua, intrare la facultate..."
"Fetiţa cu cizmele găurite a ieşit triplă campioană"
Prima pe care a luat-o acasă a fost Elena Vlădescu, o fetiţă care locuia pe şoseaua Alexandriei. "Copila era foarte dotată, extraordinar de talentată. Am selecţionat-o de la o şcoală, era în clasa a cincea. Provenea dintr-o familie de oameni atât de săraci... Fetiţa venea de pe şos. Alexandriei la "Lia Manoliu" cu tramvaiul, la antrenament şi, neavând cu ce să se îmbrace, ca să nu-i îngheţe mânuţele, pentru că avea mânecile paltonului până la mijlocul antebraţului, completa cu câte un ciorap, iar deasupra îşi punea mănuşile. Avea nişte cizmuliţe găurite în care fleşcăia apa... Mi s-a părut inuman şi atunci am luat-o la mine acasă, spre uşurarea părinţilor. Am avut şi un ajutor din partea clubului Steaua, care a oferit pentru ea o masă de prânz. A ieşit triplă campioană naţională la suliţă, disc şi greutate. Mătura tot (râde)!" Copila a locuit zi de zi la Suzana Niculescu, până a absolvit clasa a 12-a. O caută şi în ziua de azi pe antrenoarea ei, să o întrebe de sănătate. "Este angajată la Poştă, a terminat o şcoală tehnică de telecomunicaţii, e căsătorită, are un băieţel. Vine şi acum pe la concursuri, să le urmărească. Nu există zi de naştere, sărbătoare să nu sune, să nu mă caute. Şi nu este singura. O fac şi foştii mei sportivi care acum sunt în Canada, Elveţia. Sunt prima persoană pe care o caută aceşti <
"Nu a contat că am adus 360 de medalii, la Steaua"
"Apoi, în viaţa mea s-a produs o schimbare... Dana Voicu (n.n. tânăra din teren) a lucrat cu cineva care nu era specializat în aruncări, era foarte bună, dotată, dar dacă tehnica nu o învaţă ca lumea, atunci nu poate să progreseze. În vară, cei de la Steaua m-au întrebat dacă vreau să lucrez cu ea. Mai erau trei săptămâni până la Naţionale şi mi-am zis: hai să fac ceva din ea! A venit la mine cu 33 de m şi, în două săptămâni, am dat 38. Foarte mult. Ulterior, părinţii şi-au dorit ca Dana să rămână la mine. Şi acum e scandal la Steaua, toată lumea o doreşte, pentru că la ora asta dă 40 de metri la disc şi 14 m la greutate. La Naţionalele din iarnă, cu rezultatele astea am terminat. Ştiţi cum e cu invidia asta, ca peste tot... Şi faptul că eu am avut foarte mulţi copii la lot, nici asta nu le-a convenit. Că de ce eu pot şi ei nu. Dar pentru asta trebuie să-ţi placă ce faci, ăsta e primul criteriu, şi pentru asta trebuie să aloci timp, dragoste, să investeşti foarte mult...". Se întrerupe şi strigă către Dana: "Excepţional!!! Măi, eu nu mi-aş dori să rupi şi şoldul celălalt, dar dacă asta e figura, te las! Bravo, excepţional! Închizi foarte bine mişcarea, înseamnă că eşti atentă!" Reluăm discuţia, cu ochii, evident, în teren: "Am ieşit la pensie, pentru că la Steaua posturile sunt foarte vânate şi trebuia neapărat ca al meu să fie ocupat de o persoană foarte importantă", mai spune, cu amărăciune. "Nu a contat că am adus 360 de medalii în cariera mea, am fost dată la o parte, dar încă o dată copiii m-au salvat, ca să nu intru în depresie. Mă bucur enorm că aceşti copii lucrează cu mine. Şi voi demonstra că tot eu sunt cea mai bună. Pentru mine, orice şut în fund a fost un pas înainte. Mă doare, pentru că eu am fost trup şi suflet pentru Steaua...".
"Am fugit din spital, în cărucior, să-i antrenez"
Nu e prima oară când copiii o salvează. S-a întâmplat şi când s-a îmbolnăvit de hepatită şi, timp de şapte săptămâni a stat acasă - atunci cei mari i-au antrenat pe cei mai mici -, dar şi când a paralizat, de la brâu în jos, în urma unei căzături în sala de sport. Un an de zile a stat atunci în spital, pentru recuperare. Se întâmpla în 1994. "Făceam dirigenţie la Spitalul Militar, cu toată clasa. În acel an mi-au ieşit doi campioni balcanici. De câteva ori am fugit din spital, înainte de europene, să-i antrenez. Soţul meu m-a urcat într-un cărucior, m-a pus în maşină şi m-a dus la antrenament. El a fost şi este cel mai mare suporter al meu", continuă Suzana Niculescu. O întreb care este cel doilea copil pe care l-a luat în grijă, cu masă, casă, şcoală. Îmi spune că era un băiat din comuna 30 Decembrie şi că provenea dintr-o familie de agricultori. A stat la ea dintr-a opta până-ntr-a douăsprezecea. Îl ducea acasă la sfârşit de săptămână, să-şi vadă părinţii. "Am făcut ceva performanţă cu el dar, din păcate, după terminarea liceului, s-a pierdut". Au urmat o fată din Balş, stabilită acum în Spania, care a locuit la ea pe toată perioada liceului, "o rubedenie a bărbatului meu, mai îndepărtată, o fată foarte de treabă", şi un băiat de la Tecuci. "Maică-sa a insistat mult, era un copil de avocat, dar el nu era de calitate. A făcut ceva prostii şi atunci părinţii l-au retras. N-a stat mult la mine".
"Am fost un pic spartană cu copiii mei. Dar le-a prins bine"
Ultimul copil de care Suzana Niculescu s-a ocupat îndeaproape a fost pentru ea o mare dezamăgire. "A şi pus capac "aventurii" mele, pentru că, de atunci, nu am mai luat acasă nici un copil. Era din Curtea de Argeş, recomandată de doamna Iolanda Balaş, o fetiţă durdulie, Daniela. Învăţa la Câmpulung, la Liceul cu program special de educaţie fizică, unde locuia la internat. Doi ani cât a stat la mine, toate bune şi frumoase, până mi-a venit sora din Canada. Plecase legal cu vreo zece ani în urmă şi era la prima ei vizită. Ne-a adus o valiză de cadouri. Fata, când s-a văzut singură în casă, a luat geamantanul şi dusă a fost. În seara aceea, ne-am dus la ea, la Curtea de Argeş. Am ajuns noaptea. Tatăl ei ne-a spus că a plecat cu maică-sa la mare... deci s-a mişcat repede. L-am rugat să vină să-i ia restul de lucruri şi să încheiem treaba. Ulterior, am aflat şi de ce fusese dată afară de la liceul din Câmpulung: din motive de furt. M-a dezamăgit foarte tare, pentru că eu mi-am pus tot sufletul şi am tratat-o ca pe un membru al familiei".
Am întrebat-o dacă soţul s-a opus vreodată acestui obicei de-a creşte copiii altora. "Mai degrabă eu îmi doream uneori să renunţ să cresc şi alţi copii, nu el!". Cum a făcut faţă cheltuielilor, pe vremea lui Ceauşescu, când nu se găsea mai nimic? "Mă mir şi eu cum am făcut faţă, dar... m-am descurcat", spune zâmbind. Nici cei doi băieţi ai ei nu şi-au arătat vreodată nemulţumirea că trebuie să locuiască laolaltă cu alţi copii. "Copiii mei sunt ca noi", mă lămureşte. Şi ei au făcut sport. Şi îşi însoţeau mama în toate cantonamentele. "Niciodată nu i-am abandonat la bunici. În cantonament, nu aveau regim privilegiat, ei ştiau că acolo nu sunt mama, că sunt doamna profesoară (râde). Am fost un pic spartană, dar le-a prins bine. De la patru-cinci ani ei stăteau în dormitoarele sportivilor, nu cu mama". Cel mare, care s-a făcut medic, e acum în Anglia, unde lucrează la un laborator de biochimie. Iar cel mic, deşi era un sportiv care promitea, a preferat să abandoneze sportul în favoarea matematicii.
"Poate la mine au găsit mai multă înţelegere decât acasă"
Îmi mai zice că n-au interesat-o niciodată banii. Doar să facă ceea ce-i place. Nu regretă ajutorul pe care l-a acordat unor oameni care nu i-au apreciat gestul şi nici supărare nu ţine celor care i-au făcut foarte mult rău. “E păcatul lor. Chiar nu pot să fiu ranchiunoasă. Roata vieţii ştii cum te învârteşte...” Acum, bate Bucureştiul de trei-patru ori pe zi, pentru antrenamente. Dar nu se plânge o clipă. Cum nu s-a plâns de nimic toată viaţa. “Pe mine şi asta mă încântă, îmi mai spune, să iei un copil de 10-11 ani, care nu ştie să se încheie la şireturi, şi să îl creşti până la 20 de ani... Te uiţi după aia la el ca la o statuie, pentru că atleţii sunt frumoşi!” Niciodată nu a rănit un copil, spunându-i că nu are aptitudini pentru performanţă. “Poate că la mine au găsit mai multă înţelegere, mai multă căldură decât la ei acasă. Cum puteam să le zic că nu sunt potriviţi pentru asta? Au abandonat singuri, încet-încet. Cum n-am putut niciodată să le vorbesc urât. Unii antrenori jignesc copiii. Cum să-i jigneşti? Sunt şi ei nişte personalităţi în devenire. Îi chemi la gard şi acolo le spui unde nu au făcut bine... La noi la antrenament nu li se impune nimic, se merge pe înţelegere. De aia vin cu drag. În plus, pentru mine e foarte important să intru în creieraşul sportivului pe care-l antrenez. Coeziunea între sportiv şi antrenor se formează în timp atât de strânsă, încât ajungem să ne simţim unul pe altul".
"Haideţi, doamnă, că nu sunteţi dură!"
Ploaia s-a oprit. Dana şi Florin, uzi leorcă, îşi adună discurile şi greutăţile şi o pornim agale spre vestiar. Îl întreb pe Florin de când se antrenează "cu doamna". "Am început acum şase luni, ca să scap de durerile de spate pe care le aveam din cauza creşterii”. E un băiat frumos, înalt de aproape doi metri, elev în clasa a noua. Acum, nu doar că a scăpat de durerile de spate, dar a făcut progrese considerabile la aruncarea discului şi a greutăţii. “Că va face sport, că nu va face, el s-a ales cu ceva: cu sănătatea, ceea ce e foarte important”, mai spune doamna Niculescu. Acum îl pregăteşte pentru concursurile prilejuite de Ziua mondială a Atletismului, de pe 5 mai. “Ne vedem de şase ori pe săptămână, în fiecare zi, după şcoală sau seara, şi antrenamentele se desfăşoară în orice condiţii, pe vânt, pe ploaie. Pentru că antrenamentul e sfânt”, mai spune el. Colega lui, Dana, culege deja medalie după medalie în concursurile de disc şi greutate. La liceu are bursă de studii, pentru că a încheiat anul şcolar cu media 9,89. “Fac atletism de patru ani, dar cu adevărat din vara trecută, de când am început să mă antrenez cu doamna. Când am ajuns la dumneaei nu lucrasem niciodată pe o probă anume, făceam mai mult alergări”, spune ea. E dură doamna?, îi întreb pe cei doi tineri. “Nu!”, zice apăsat Florin. “Haideţi, doamnă că nu sunteţi! Bine, cine o vede din exterior, zice că da”, adaugă Dana. “Aşa e, din exterior pare mai dură, pentru că ne dă nişte indicaţii foarte clare!”, mai spune Florin. “Toţi s-au înşelat”, intervine Suzana Niculescu. “Mi-au zis: <
Suzana Niculescu
Absolventă a Institutului de Educaţie Fizică şi Sport din Bucureşti
Fostă sportivă de performanţă, timp de 17 ani, la Clubul Steaua, unde ulterior a activat ca profesor-antrenor
Maestră a Sportului la 2 probe atletice
Peste 350 de medalii câştigate ca antrenor, la campionate naţionate şi internationale
Antrenor de lot naţional de atletism
Colaborator al Federaţiei Române de Atletism
Citește pe Antena3.ro
