Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Anul 1977 este cel al răsunătorului succes pe cel mai dificil pisc din lume, Ogre. Dar şi una dintre cele mai epice tragedii care se termină cu bine. Baintha Brakk, 7.285 m, este o excepţională combinaţie de altitudine, înălţime şi înclinaţie. Granitica proeminenţă depăşeşte 1.800 m!
Când Mo Anthoine, Clive Rowland, Paul „Tut” Braithwaite, Chris Bonington, Nick Estcourt şi Doug Scott se prezintă în faţa monstrului de verticalitate, muntele este încă virgin. O motivantă şi loială concurenţă se instalează între membrii echipei. Odată trecut vârful Vestic, coborârea în rapel îi aduce pe o şa la 7.000 de metri unde scobesc o grotă în zăpadă. Obosiţi, Mo şi „Tut” renunţă. A doua zi, odată porţia de porridge înfulecată, Doug preia fruntea pe o succesiune de fisuri. Faţa granitică opune o teribilă rezistenţă. Nimeni niciodată nu a escaladat asemenea dificultăţi la această altitudine. Soarele trece în spatele orizontului când Doug şi Chris păşesc pe vârf.
Turul de orizont este superb, dar momentul nu este deloc prielnic pentru entuziasm şi declamaţii superlative. Fără saci de dormit şi doar uşor îmbrăcaţi sub salopete, un bivuac în aceste condiţii nu este de dorit. Un prim rapel se impune. Apoi un altul, şi un altul. Stânca însă era acum acoperită de un strat invizibil de polei. Dintr-o dată ambele picioare alunecă şi inevitabila cădere îl obligă pe Doug să amortizeze contactul brutal cu stânca. Şocul este teribil: ambele glezne fracturate! Bivuacul se impune, mai ales că gerul extrem îi obligă să-şi maseze mutual picioarele pentru a nu degera. După o noapte de coşmar, mult mai dificilă decât ceea de pe Everest, Doug, în mod miraculos, reuşeşte să se încalţe din nou cu bocancii. O succesiune de rapeluri acrobatice îi apropie de şaua de unde Mo şi Clive sar în ajutorul naufragiatului. După două zile de bivuac forţat din cauza furtunii, coborârea continuă. La rândul lui, Chris face şi el o greşeală. Două coaste rupte. Apoi o pneumonie. Mult mai dureroasă decât gleznele lui Doug...
Privind înapoi
Rapelurile se succed şi când nu mai sunt rapeluri de făcut târâş, pe coate şi-n genunchi, Doug continuă infernala coborâre. După opt zile de coborâre, Doug este ultimul care ajunge la tabăra de bază. Plecat să caute ajutor, Nick revine cinci zile mai târziu cu o echipă de localnici Balti în timp ce „Tut” aranjează venirea unui elicopter. Pe o targă improvizată, Doug este coborât spre Askole unde este îmbarcat la bordul elicoperului. Dar acesta se prăbuşeşte la Skardu, fără a face victime însă. Chris este recuperat şapte zile mai târziu, exact când începea să se creadă abandonat.
Au urmat alţi 14 ani de premiere pe munţii lumii, inclusiv cei mai înalţi de pe cele şapte continente. „Cum poţi să continui, tu, nemilosule insensibil când toţi prietenii tăi mor? Devenind fatalist, conştient că sunt lucruri scrise, că nimic nu ţi se poate întâmpla.
Atunci am continuat învăluit de imensa tristeţe că tipii ăştia nu mai sunt”, gândea Doug.
20 de premiere şi trei cărţi mai târziu, înnobilat Comandor al Imperiului Britanic (CBE) şi „Honorary Freedom” al oraşului natal, toate vor onora o remarcabilă carieră. Apoi, la poalele Mont Blancului, la Courmayeur, după Walter Bonatti şi Reinhold Messner, Doug Scott va primi un Piolet de aur, recompensa supremă a unei cariere dedicate muntelui. Dar dincolo de alpinistul Doug Scott, trebuie să vedem în omul Doug Scott umanistul fără pereche.
(Sfârşit)
